„Vreau să trăiesc mai multe existenţe“ – dialog cu Maia MORGENSTERN

E o mare actriță, cu o carieră îndelungată și frumoasă. De cîtva timp, este și directoarea Teatrului Evreiesc de Stat, ceea ce e o cu totul altă meserie. De curînd a avut loc la TES, în clădirea proaspăt renovată, un Festival Internațional de Teatru Idiș. Am invitat-o, așadar, pe Maia Morgenstern la o discuție despre festival și despre specificul teatrului evreiesc.

De unde a apărut ideea de a organiza un festival internațional de teatru idiș?

E o dorință mai veche a teatrului nostru. A fost o ambiție aproape nebunească, mai ales că teatrul nostru, de doi ani încoace, s-a aflat pe drumuri, abia ce am pășit. Acum reintrăm în teatru, dar nu totul funcționează la parametrii pe care i-am dori; și e normal să fie așa, și e normal să ne reobișnuim cu toate. Festivalul Internațional de Teatru Idiș e un proiect curajos și o încununare a unei existențe de 140 de ani, pentru că teatrul evreiesc s-a născut în România, la Iași, la Pomul Verde, întemeiat de Avram Goldfaden. Astăzi se pune întrebarea: cui îi mai trebuie, ce mai este acum și ce va mai fi mîine teatrul de expresie idiș?

Și care e răspunsul?

Răspunsul se află în sălile arhipline de la festival. Am avut două-trei evenimente pe zi: spectacole, concerte, workshop-uri. A existat un moment important pentru noi: Teatrul Evreiesc din București și Teatrul Național Idiș din New York Folksbiene au creat o coproducție, Nuntă în Fernwald, un spectacol-lectură. Prejudecata din noi dă alarma și credem că or fi existat niște domni actori și niște doamne actrițe care citeau niște texte. Nu. A fost un spectacol în toată puterea cuvîntului, cu situații de lumini, cu decoruri și costume, cu proiecții, cu traducere simultană. Am ținut textele în mînă pentru că acest miracol s-a întîmplat în cinci zile: actorii de la Folksbiene au sosit pe data de 16, pe 17 am început repetițiile și pe 22 am avut premiera. Și a fost posibil. După părerea mea, foarte interesante au fost workshop-urile susținute de personalități ale culturii idiș de astăzi. Teatrul Evreiesc de Stat din București și teatrul de expresie idiș în general nu se vor un muzeu (deși n-am nimic împotriva muzeelor, dimpotrivă). Misiunea teatrului este de a duce mai departe tradiția culturii idiș. Doamna Mia Leontescu îl cita foarte frumos pe unul dintre directorii importanți ai TES, Franz Auerbach: „Tradiția teatrului evreiesc este inovația“. Poate suna paradoxal, dar teatrul caută mereu mijloace noi de a se reinventa, de a fi precum o punte între tradiție și expresia nouă a teatrului de azi. Cui se adresează teatrul de limbă idiș? Publicul care a fost prezent ne îndreptățește să credem că are cui să se adreseze. Au fost și concerte de muzică klezmer, spectacole de comedie, drame, teatru-document. Iar coproducția cu Folksbiene a fost un exemplu de teatru-document: autorul, H. Leyvik, a venit din SUA în Europa imediat după Război și a stat de vorbă cu supraviețuitorii lagărelor. Idișul este același, este o limbă universală, dar se pronunță diferit în diferite locuri. Ne făceam probleme pentru asta, dar regizorul Motl Didner ne-a spus că nu este nici o problemă, asta oferă autenticitate spectacolului, pentru că supraviețuitorii veneau din locuri și culturi diferite.

Cum vedeți evoluția festivalului, după această primă ediție?

A fost o ediție reușită și se cuvine să aduc mulțumiri întregii echipe care a lucrat. Uităm un lucru important: pentru publicul care vine în clădirea Teatrului Evreiesc, poate pentru prima dată, e nevoie de traducere. Traducerea simultană nu e un lucru ușor, cere o concentrare cu totul specială. În cazul spectacolelor noi, invitate, efortul a fost și mai mare. Așa că am cuvinte de laudă și de mulțumire și pentru traducători, și pentru echipa de la marketing, și pentru toți. Am avut și din partea invitaților noștri numai cuvinte de laudă și de mulțumire; și de uimire față de profesionalismul întregului colectiv. E prima ediție și ne-am bucurat și de sprijinul factorilor de decizie: Primăria Municipiului București, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, UNITER, ICR. Îmi place să cred că acest festival este și o dovadă că teatrul de expresie idiș are de ce să continue. Și atrage atenția că aici, în România, este un centru care poate atrage interesul internațional pentru ceea ce înseamnă cultura idiș.

TES prezintă spectacole în limba idiș (cu traducere simultană, așadar nu numai pentru cunoscătorii acestei limbi). Dar e prezent în peisajul teatral din România și cu alte spectacole. Prin ce se particularizează TES, există un specific al său?

Actorii noștri sînt expresia cea mai pură a actorului total. Pentru că avem spectacole în limba idiș, unde există tradiția de a juca o formă de teatru, dans, vodevil, operetă, musical, îmbinată cu evoluția teatrului de azi. Se cere adevărul, se cere o conectare la realitățile teatrului de azi, un sincretism al artelor. Și foarte multă autoironie – poate asta caracterizează teatrul nostru. Noi am jucat spectacole și cu doi oameni în sală – o fi de bine, o fi de rău? E o formă de a supraviețui, de a evolua, de a arăta un mod de a transmite, o formă de energie. Este efortul nostru, al actorilor, de a aduce adevărul, energia într-o limbă pe care nu o lăsăm să moară, într-o cultură vie și pitorească, cu o tradiție a unui fel de joc care duce spre commedia dell’arte, dar nu numai. Toate acestea caracterizează expresia artistică a teatrului nostru.

Clădirea teatrului a avut de suferit și a fost renovată. A fost greu?

Clădirea suferă de multă vreme și lucrurile sînt în continuare complicate la nivel juridic. Teatrul Evreiesc de Stat este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului General al Capitalei. Clădirea teatrului este monument istoric; felul în care a fost dată în comodat ne-a creat dificultăți în ceea ce privește consolidarea și renovarea. Un accident – o furtună a smuls acoperișul – a declanșat decizia de a o renova. Ceea ce a determinat decizia a fost hotărîrea actorilor de a juca în stradă. În luna februarie am jucat în stradă, în zăpadă. Asta a atras atenția tuturor. Am fost certată puțin – „Ce-i ăsta, un protest?“. Sînt recunoscătoare colegilor mei pentru acest act de curaj. Și așa a început reparația. Între timp am jucat pe unde am putut, pentru că ne-am bucurat de solidaritatea altor teatre din București. Am jucat și în biblioteci, și în spații independente. N-a fost ușor, condițiile în care am supraviețuit au fost uneori umilitoare. E splendid să vorbești despre spiritul de sacrificiu, dar la un moment dat te apucă disperarea. Teatrul a fost și jefuit, pentru că ne țineam echipamentul tehnic și recuzita în clădire. Acum, ce-a fost greu a trecut. Am revenit, pas cu pas, la noi acasă.

Cum e pentru o actriță să devină manager?

Nu e ușor și nu totdeauna e plăcut. Am încă foarte multe de învățat și iarăși trebuie să mulțumesc echipei Teatrului Evreiesc de Stat, oamenilor de nădejde și de încredere care nu mă lasă să greșesc. Căci uneori pot să greșesc, să nu înțeleg toate detaliile. La început, mă uitam pe un buget și voiam să înțeleg tot. Ultimul articol era „alte cheltuieli“. În primele zile ca director mă apucase o panică și o disperare, mi se părea că e o sumă mult prea mare la „alte cheltuieli“ și că cineva își bate joc de mine. Oamenii m-au lăsat să-mi consum adrenalina și apoi mi-au spus ce era acolo: „Spectacole, doamnă, spectacole“. Am înțeles așadar că la „și alte cheltuieli“ intră spectacolele, motivul pentru care trăiește de fapt un teatru. Mi se pare în continuare o aberație, o glumă de Urzica.

De ce ați acceptat rolul de director?

Nu mi-am dorit să fiu manager. Știți care e femininul de la manager? Menajeră. Nu mi-am dorit acest post pentru că îmi ia din timpul pe care trebuie să-l acord creativității, studiului, gîndului pentru un proiect sau altul. Dar încerc să-mi fac treaba bine și cred că teatrul nostru are ceva de spus. Încurajez în fiecare actor dorința de a face și altceva, de a se dezvolta și astfel. Cred că o anumită încredere pe care trebuie s-o cultivăm în noi ne face să știm a coagula, a aduna, a realiza. E bine că actorii sînt implicați și în alte proiecte; cu o înțeleaptă programare și de perspectivă a activității artistice, lucrurile pot să funcționeze. Nu trebuie să uităm că fără multe lucruri se poate face teatru, dar fără actori nu se poate.

Chiar dacă aveți și un rol de manager, jucați în continuare. V-ați dus chiar pînă la Turda pentru a juca un rol…

A fost una dintre dovezile clare că în trei săptămîni, alături de un grup de tineri excepționali, de domnul Mihai Măniuțiu și de doamna Narcisa Pintea (directoarea Teatrului din Turda), s-a putut face un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, La ordin, Führer! de Brigitte Schwaig. Domnul Mihai Măniuțiu a lucrat cu noi, doamna Andreea Gavriliu a coordonat mișcarea scenică; am lucrat 12 ore pe zi. Am acceptat cu toată inima și cu toată dragostea acest proiect. A fi aleasă de domnul Mihai Măniuțiu pentru a interpreta un rol e un dar pe care ți-l face soarta, îmi doream de mult acest lucru. Cînd am citit textul, nu am înțeles nimic. Mă speria foarte tare. Am luat temperatura prejudecăților mele – erau acolo, viguroase. Apoi, alături de domnul Mihai Măniuțiu, am descifrat textul și am găsit și sensul, motivul: bunele intenții cu care este pavat iadul, frumoasele, nobilele principii (solidaritatea, dragostea, loialitatea, nevoia de a fi util, spiritul de sacrificiu). Și felul cum umanitatea întreagă, în nevoia de sens al existenței, poate fi manipulată, păcălită, condusă.

Ați devenit actriță în vremuri complicate, cînd teatrul era supus cenzurii. De atunci am parcurs cu toții un timp al libertății și al schimbărilor. Cum vi se pare acum peisajul teatral, cu vechile instituții, dar și cu proiecte independente, și cu o „scenă alternativă“?

Cred că teatrul este expresia societății (n-am pretenția că sînt prea originală). Sînt forme de teatru care se nasc, care mor, care se luptă sau se completează una pe alta, sînt mode care se succed, modalități de expresie diferite. E nevoia societății de a se răsfrînge în oglinzi, de a se vedea pe ea însăși, de a-și striga nevoile și durerile, de a atrage atenția asupra problemelor, de a se lupta cu ceea ce are de luptat, de a se ține cu dinții de ceea ce vrea să păstreze și să ducă mai departe. E absolut normal. Din ce în ce mai mult, oamenii tineri, copiii și adolescenții au nevoie de teatru, au nevoie să se exprime. E o formă de a-și ascuți antenele, de a trăi și altfel. E o formă de curaj. E o formă de a afirma „vreau să trăiesc mai multe existențe“. N-o pot face în viața reală – atunci trec în vis, în arta teatrului sau în arta filmului. Pot să fac un film cu telefonul, pot să joc pe o scîndură sau pe două butoaie, am curajul să strig lumii, părinților, societății, atotputernicilor zilei altfel decît în manifestații de stradă sau pe Internet. Teatrul e comunicare.

Foto: David Muntean