Vocile dizarmonice ale Franței
Un grup de diplomaţi francezi din generaţii diferite, unii încă activi, alţii ieşiţi la pensie, a publicat – sub pseudonimul colectiv Marly, după numele restaurantului în care s-au întîlnit – o scrisoare deschisă în care a denunţat deriva în care se află afacerile externe ale Franţei. Lipsa de coerenţă şi de direcţie sub preşedinţia lui Nicolas Sarkozy ar fi condus, spun ei, la moartea diplomaţiei franceze. Un avertisment dur, tăios care nu a rămas fără urmări – veţi vedea mai tîrziu. Pînă una-alta, diplomaţia franceză – aşa cum e descrisă de aceşti diplomaţi – pare lipsită de consistenţă şi, prin urmare, nu se mai poate constitui într-un model. Căci, pînă la urmă, modul în care Franţa a ştiut, vreme de decenii, să-şi apere interesele, fără să intre în relaţii conflictuale cu propria-i concepţie despre respectarea drepturilor omului, a făcut ca diplomaţia franceză să devină model cultural.
De ce nu mai seduce? În timpul Războiului Rece, Franţa s-a situat de partea occidentalilor, dar a privit mereu spre ambele tabere. Astăzi, aliată a SUA şi cu pretenţii de lider în NATO, Franţa nu ar mai interesa pe nimeni căci şi-a pierdut vizibilitatea şi capacitatea de manevre diplomatice. Şi această pierdere – spun semnatarii scrisorii – nu trebuie pusă pe seama diplomaţilor, ea trebuie imputată politicienilor care au făcut alegeri greşite. În recentele conflicte din Tunisia şi Egipt, nu diplomaţii sînt cei care au greşit – se spune în scrisoare, răspunzîndu-se unor acuze directe, legitime –, ci tot oamenii preşedintelui; ei ar fi cei care au ales cele două ţări din Nordul Africii drept „stîlpi sudici“ ai eşafodajului diplomatic francez. Iar reacţiile bîlbîite şi întîrziate tot preşedintelui îi pot fi imputate – el nu ar fi ţinut cont de informaţiile şi analizele transmise din vreme de ambasade. Dacă ar fi doar atît – doar ezitări pe fondul unei crize internaţionale – ar fi încă bine, dar semnatarii scrisorii îl învinuiesc pe şeful diplomaţiei şi de amatorism: pentru că a însărcinat Ministerul Mediului (şi nu pe cel al Externelor) să organizeze participarea Franţei la Summit-ul despre schimbările climatice de la Copenhaga. Lipsa de pricepere diplomatică a colegilor din acel minister a făcut ca vocea Franţei să nu fie auzită. „Trebuie să regăsim calea către o politică externă bazată pe coerenţă, eficienţă, discreţie“ – conchid membrii grupului Marly, indicînd că nu în interiorul marilor instituţii (G8 sau G20), unde vocea Franţei e oricum bruiată, ar trebui căutată o tribună, ci în politica faţă de lumea arabă, în obiectivele pentru Afganistan, în parteneriatul cu Rusia. Buuun. Doar n-o să vă imaginaţi că povestea se opreşte aici. Nu! Scrisorii celor din grupul Marly i s-a răspuns printr-o alta, care apără orientările şefului statului în materie de politică internaţională. Grupul Rostand – format tot din diplomaţi care au vrut să-şi păstreze anonimatul – a luat apărarea preşedintelui, ridiculizînd criticile aduse de grupul Marly. Michèle Alliot-Marie a răspuns şi ea acuzaţiilor, cu două zile înainte de a fi demisă. Şi ea a optat pentru un discurs tăios, ce ducea în derizoriu argumentele grupului Marly; de pildă, reproşului cu privire la direcţia pro-americană pe care a căpătat-o politica externă i-a răspuns acuzîndu-i pe cei care l-au formulat de „stîngism“.
În fine, un al treilea grup, intitulat „Albert Camus“ – alţi contestatari, tot anonimi – a luat-o de la capăt cu critica, reformulînd capetele de acuzare: „Luările de poziţie partizane nu spun nimic despre cele două probleme veritabile ale crizei actuale“ – se afirmă în acel text. Prima ar fi conjuncturală – e vorba de titularul portofoliului din Quai d’Orsay (între timp, s-a rezolvat măcar asta: Michèle Alliot-Marie a fost înlocuită): îţi trebuie ceva tupeu, ca ministru de Externe al Franţei, să-i propui lui Ben Ali cooperare poliţienească pentru a rezolva problema siguranţei pe străzi, sau să-ţi fi petrecut vacanţa în Tunisia chiar în timpul revoltelor. Alte ţări europene care au avut, şi ele, relaţii de acest fel cu lumea arabă, au lucrat mai cu tact – astfel încît diplomaţia nu le-a fost compromisă. A doua problemă ar fi de ordin structural. „Constatăm încă o dată că ţara noastră, în ciuda referinţelor automate la drepturile omului, întîmpină dificultăţi tot mai mari atunci cînd trebuie să integreze în politica externă elemente precum apărarea democraţiei, susţinerea disidenţilor, transformarea regimurilor. Pare paralizată de frica de schimbare, obsedată de dorinţa de-a menţine un statu-quo.“
Acum, că politica externă a Franţei e întoarsă pe toate feţele în presă, nici măcar nu mai e nevoie de vreun Wikileaks ca să se arate toate carenţele: ceaţa pare să fie atît de deasă, zgomotul de fond atît de puternic, dizarmoniile atît de acute încît e cert că Franţei îi va lua ceva timp să-şi regăsească vocea. Noul ministru al Externelor, Alain Juppé, are figură de dirijor. Însă nu e sigur că, în obedienţa sa faţă de adevăratul şef al orchestrei, va pleca urechea şi la ce spun vechii maeştri pe care urmează să-i dirijeze.