Vitezele diferite ale poeziei

- secvenţe din miniturneul suedez - Cine? Poeţii Ida Börjel, Kajsa Sundin, Malte Persson, Kristofer Flensmarck (din Suedia) şi Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Adela Greceanu (din România). Unde, cînd, cum? La Cetate, luna martie, atelier de traduceri, prin limbi intermediare (engleză şi franceză); Tîrgul de carte de la Göteborg, 25-26 septembrie, lecturi şi discuţii despre traduceri; Colegiul de creative writing de la Biskops Arnö, 29 septembrie, lecturi şi discuţii despre poezie; Festivalul Internaţional de poezie de la Uppsala, 4 octombrie, lecturi şi Salonul de poezie de la ICR Stockholm, 6 octombrie, lecturi şi discuţii. Organizatori: ICR Stockholm în colaborare cu Fundaţia pentru Poezie "Mircea Dinescu" şi Centrul Cărţii. Elena Vlădăreanu scrie o nouă carte de poezie. Se cheamă Spaţiul privat. A citit din ea în Suedia. E altceva decît a făcut pînă acum, chiar dacă mie, probabil, n-o să-mi placă volumul - crede ea. În orice caz îmi place că experimentează, că nu se agaţă de vîrful propriei cozi. Elena a avut mari emoţii la ICR Stockholm şi îi stătea bine aşa. Mă uitam la oamenii din sală şi îi vedeam că o simpatizează, că sînt înduioşaţi de ezitările ei. S-a rîs la "dacă mori nu vei mai pleca niciodată din România". Elena a spus că i-a plăcut să traducă poezia Idei Börjel, fiindcă e la fel de angajată, cu manifest, ca propria ei poezie. La Teatrul "Regina" din Uppsala, timidul Malte Persson îşi citeşte poemele cu o voce puternică, de nerecunoscut. Ţine sala cu el şi în momentele de tăcere, pe care le umple cu mici "acţiuni": îşi scoate telefonul din buzunar şi-l pune pe podeaua scenei. Acolo îşi împrăştie şi foile cu poeme, din care alege, după o scurtă ezitare. Am impresia că face intenţionat spectacol din ezitare. Mormăie ceva înainte să citească. Jumătate din sală e în beznă, cum privesc de pe scenă. În cealaltă jumătate număr peste o sută de persoane. După noi urmează slam poetry, stand up comedy şi viteza poeziei va fi din ce în ce mai mare, spre deliciul publicului. Faţă de poeţii-spectacol, noi am făcut un fel de performing the silence. Asta ne îngrijorează un pic, dar ne şi place. Sîntem altfel. (Laudă de sine: într-un ziar de la Uppsala, după festival, apare un articol în care scrie că scena de poezie română contemporană merită spectatori.) La Tîrgul de carte de la Göteborg, la standul românesc, am avut o discuţie publică despre cum ne-am tradus reciproc prin limbi intermediare. Exact cînd ziceam ceva despre tăcere, a venit o doamnă la mine şi mi-a zis să vorbesc mai încet, că nu aude ce se discută la standul vecin. Salonul de poezie de la ICR Stockholm. Claudiu Komartin citeşte "Irina". Malte, cînd spune "Irina", îl lungeşte pe "n", parc-ar cînta. La Göteborg, Claudiu a citit şi din "Poemele cu tătuca". Pentru "tătuca", Malte a găsit în suedeză cuvîntul "lillefar". Claudiu îşi citeşte poemele şi vorbeşte în engleză relaxat, cu o eleganţă firească. În dialog, Malte şi Claudiu sînt şi ironici, şi binevoitori unul faţă de celălalt, spre amuzamentul sălii. Şi ştiu unde să oprească joaca. Într-un poem de Kajsa Sundin e o mică melodie, pe care Dan Sociu (care a tradus poemul) o cîntă cumva cu ochii larg deschişi, iar Kajsa (care a scris poemul) o cîntă cumva cu ochii larg închişi: ni-na-na-na, ni-na (Dan) şi nih-nah-nah-nah, nih-nah (Kajsa). La Stockholm, Dan citeşte cu voce răguşită. Nu mai are accent moldovenesc: "Şi pentru că mare parte din ce făceam era în timpul vieţii, strălucea un pic. Cum i-ai întins banii taximetristului, a strălucit un pic". Dan spune că, atunci cînd a tradus textele Kajsei, mai întîi a fost ca în adolescenţă, cînd asculta cîntecele lui Bob Dylan şi-i plăceau, deşi nu înţelegea mare lucru din ele. Abia discutînd foarte mult cu Kajsa, a început să înţeleagă sensurile poeziei sale. Kajsa ne-a dus la Colegiul de creative writing din Biskops Arnö, unde a studiat şi ea. Acolo citim şi stăm de vorbă trei ore cu cîţiva studenţi. Îi interesează cu adevărat textele noastre, ne întreabă tot felul de lucruri despre cum scriem, dar şi despre România. Profesorul lor, criticul Ingmar Lemhagen, le dăduse dinainte poemele noastre traduse în suedeză. Ingmar a venit apoi la lectura noastră de la ICR Stockholm. Studenţii de la Biskops Arnö vor să vină în România. Festivalul de poezie de la Uppsala. În timp ce citesc, nu mă pot gîndi decît la faptul că nimeni din sală nu înţelege ce zic. Şi-mi place asta. Parcă mă ascund. Deşi citesc (culmea!) despre o limbă care nu ascunde şi care, de aceea, seamănă mult cu o muzică. La un moment dat, chiar am senzaţia că citesc muzică. O clipă intru în panică. Aşa cum, în copilărie, mă apuca un soi de spaimă-ameţeală, foarte plăcută, de altfel, cînd repetam cîte un cuvînt pînă îşi pierdea sensul. Şi, uite-aşa, încep să se cam lege toate. Gabriela Melinescu mi-a zis la Göteborg că poezia e, în fond, fără limbă, se scrie singură. Kristofer Flensmarck mi-a zis că limba lui preferată e hopelandic (pot să-i zic, oare, hopelandeză?). Am dat search pe google (ce altceva puteam să fac?) şi am aflat că e o limbă inventată de Sigur Ros, trupa din Islanda. De cîte ori am ocazia, spun apoi că sper că am (tr)adus în româneşte şi hopelandeza din poezia lui Kristofer. Deşi nu ştiam de hopelandeză, atunci cînd am tradus. Sînt şi eu un monsieur Jourdain. Descopăr şi eu America a doua oară. Kristofer spune că sînt multe asemănări între textele lui şi ale mele. Şi că, traducînd, a scris textele din nou. La Colegiul din Biskops Arnö, Elena spune că în primele ei cărţi şi-a propus să scrie ca poeţii din grupul fracturist, pe care ea îi consideră cei mai buni. Şi că, tot programatic, a atacat subiecte considerate în România tabu, cum ar fi sexul. Ca să vadă reacţiile. Şi le-a văzut: literatura ei a căpătat eticheta de pornografie. Eu mă trezesc spunînd că fac un fel de "live writing", adică nu am o idee clară înainte de a mă apuca să scriu, că lucrez fără "proiect" (de n-ar deveni chiar asta un "proiect"!). În Suedia a fost prima oară cînd am vorbit englezeşte în faţa publicului. Am avut emoţii foarte mari. Dar, cînd am văzut că oamenii nu-şi dau ochii peste cap la greşelile mele, că au mare bunăvoinţă şi mă ascultă cu interes, a ajuns să-mi placă să vorbesc. Poate chiar prea mult. Dar ce mi-a mai plăcut de Kristofer, care vorbea cu tăcere, care nu-şi găsea cuvintele şi ezita cel mai mult dintre noi toţi! Şi dispărea cînd nici nu te aşteptai. În hopeland-ul lui. Sînt de acord cu Elena: e foarte fain că sîntem atît de diferiţi între noi. Şi e bine de ştiut că poezia circulă cu viteze diferite. P.S. Dan Shafran, directorul ICR Stockholm, are de gînd să repete experimentul anul viitor, cu alţi poeţi tineri - români şi suedezi.