Viitorul virtual şi praful din ochi
Stuttgart 21 e unul dintre cele mai importante proiecte de urbanism şi infrastructură ale Germaniei post-’89. Obiectivul: revitalizarea centrului oraşului prin construirea unei gări subterane şi înlocuirea vechilor şine şi a gării centrale vechi cu noi cartiere de business, zone industriale, spaţii de agrement şi imobile comunitare. În plus, prin construirea acestei gări subterane de trecere, oraşul va intra într-un circuit feroviar rapid care îl va lega de estul Europei. Beneficiile calculate de autorităţi sînt importante, dar şi costurile sînt pe măsură. Chiar dacă principalul partener, Deutsche Bahn, contribuie cu fonduri substanţiale la costurile lucrărilor. Încă de cînd a demarat, proiectul s-a lovit de numeroase obstacole şi, mai ales, de o opoziţie constantă şi uneori agresivă din partea locuitorilor. Votul în favoarea proiectului de infrastructură a arătat cît de ciudată e această scenă a protestelor: violenţe stradale, oameni înlănţuiţi demonstrativ în jurul gării, baricade şi mii de manifeste, pe de o parte, dar o majoritate consistentă „pentru“ la referendum. Consensul e doar aparent.
Partidul Verzilor (ecologişti), care a ajuns la putere la nivel local, a militat mereu împotriva gării subterane. A fost constrîns de împrejurări să continue un proiect pe care nu şi l-a dorit niciodată alături de partenerii SPD (social-democraţi) care l-au susţinut. În campania electorală locală, gara subterană e un nonsubiect. Şantierul e atît de evoluat încît nimeni şi nimic – nici măcar ajustările bugetare – nu-l mai poate opri. Nici măcar ecologiştii cei mai radicali nu-şi pot asuma să promită propriului electorat că vor opri lucrările. Deşi ar avea la îndemînă studii care arată că beneficiile proiectului nu sînt atît de certe şi că, oricum, estimările financiare sînt eronate. De pildă, Ministerul Federal al Transportului a făcut un studiu din care reiese că, pentru traficul intens de la orele de vîrf ale dimineţii, gara subterană va avea un randament mult mai mic decît gara terminală existentă. Cît priveşte costurile, acestea au fost evaluate iniţial la 6,5 miliarde de euro. Acum se vorbeşte deja despre 9 miliarde sau chiar mai mult.
Pe de altă parte, nici contracandidaţii Verzilor şi ai social-democraţilor nu insistă asupra beneficiilor aduse de modernizarea gării, căci nu vor să-i stîrnească pe eventualii contestatari. Aşa că liderii partidelor preferă să tacă asupra celui mai mare proiect de infrastructură din Germania.
Dincolo de toate, locuitorii suportă, deja de cîţiva ani, tot deranjul lucrărilor. Un şantier de această dimensiune în oraş nu e de colo: trafic deviat, priveliştea macabră a ruinelor gării vechi – pe vremuri, o clădire-reper –, tranşeele adînci şi încă neacoperite pe unde, odată, cine ştie cînd, va circula trenul, clădirile în curs de a fi construite. În plus, întîrzierile constante ale trenurilor creează un disconfort major în această ţară cu mobilitate mare a forţei de muncă.
Mai e, apoi, şi o altă sursă a suspiciunii: oamenilor le e teamă de marile investiţii, de marile proiecte. Pentru că adesea nu se mai sfîrşesc. Un caz de răsunet (aproape) mondial e cel al Aeroportului Internaţional Berlin-Brandenburg, care a depăşit de cîteva ori previziunile bugetare şi termenul de finalizare.
Deocamdată, gara subterană din Stuttgart pare un plan futurist. Obiectivul pare la fel de îndepărtat ca acum vreo douăzeci de ani, cînd au apărut primele schiţe pe hîrtie. Acolo unde va fi gara au fost amplasate panouri şi dispozitive de realitate virtuală. Oamenii pot să vadă, cu ajutorul unor ochelari speciali şi al unor programe, cum va arăta gara viitorului. Iar viitorul virtual arată luminos: peroane largi, trenuri de mare viteză, automatizări etc. Exact ca acum douăzeci de ani, cînd arhitecţii şi urbaniştii au început să-l creioneze. Dacă îţi dai jos ochelarii de realitate virtuală, vezi realitatea dureroasă: o groapă mare, ziduri dărîmate, maşini de construcţie şi mult praf.