Victor Brauner, „Domnișoarele coafate“ și Iulia Hasdeu

În luna octombrie a anului trecut, vizitarea în cadrul programului cultural Noaptea muzeelor a Cimitirului Bellu, „un adevărat muzeu în aer liber“, a atras un public numeros, dornic să cunoască în „nocturnă“ locurile de veci ale unor personalități marcante din cultura românească. Obiceiul exista încă la începutul veacului trecut, cînd unul dintre cele mai vizitate monumente funerare era cel construit de Bogdan Petriceicu Hasdeu în memoria fiicei sale, Iulia. Înzestrată cu calități excepționale, Iulia Hasdeu studiază la Sorbona, urmînd să fie cunoscută îndeosebi ca poetă. Suferind de tuberculoză, s-a stins din viață în anul 1888, la vîrsta de numai nouăsprezece ani. Interesul manifestat de Hasdeu pentru spiritism și cavoul Iuliei, construit ca un mic „templu“, trebuie să fi hrănit pentru multă vreme imaginația tînărului Victor Brauner, care avea să devină un important reprezentant al avangardelor europene.

După mai multe schimbări de domiciliu – Hamburg, Viena, Brăila –, familia Brauner, originară din Piatra Neamț, se instalează în București într-o casă aflată pe strada Suter, în împrejurimile Parcului Carol. Victor Brauner, adolescent, atras de pictură, obișnuiește să-și petreacă timpul liber în căutare de motive, peisaje, arhitecturi din cartier și din Cimitirul Bellu, pe care-l vizitează adeseori. Își construiește un șevalet improvizat și se înscrie în 1919 la Academia de Arte Frumoase din București. În 1924 inițiază, împreună cu poetul Ilarie Voronca, revista 75HP al cărei număr unic avea să fie, la scurt timp după apariție, cunoscut și apreciat peste hotarele României. În urma unei vizite făcute la Paris în anii 1925-1927 și a unui sejur prelungit între anii 1930 și 1935, cînd devine membru al grupului suprarealist din jurul lui André Breton, părăsește România pentru a se instala definitiv în Franța în anul 1938.

La Paris, în urma accidentului în care își pierde ochiul stîng într-o încăierare dintre doi prieteni pe care voia să-i despartă, artistul inițiază o nouă etapă în pictură. Autoportretul cu ochiul eviscerat pictat în 1930 și o serie de opere realizate între anii 1925 și 1938 sînt interpretate ca o premoniție a tragicului eveniment, în timp ce creația anterioară accidentului este considerată o operă „vizionară“ („Le cas“ Victor Brauner, 1944, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris).

De la oniric la ocult, creația sa pendulează într-o zonă în care fantasticul, misterul și miraculosul se află pe primul plan: „Vreți să vă populați spiritul, vreți să faceți o călătorie magică într-o lume nouă, vreți să treceți granițele negre ale realității, (…) vreți să cunoașteți cele mai ascunse taine ale imaginației, ale fantasticului, ale misteriosului?“ (Victor Brauner, Carnet havanne à spirale, Marseille, Clinique Paradis 1941, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris).

Descoperirea scrierilor suedezului Emanuel Swedenborg și interesul pentru ezoterism și fenomene magice domină perioada Licantropilor (1938-1942), succubi, incubi, efialți, somnambule, himere și fantome (vedenii), hibrizi învăluiți într-o atmosferă „nebuloasă“. Considerată de André Breton ca reprezentînd cel mai bine suprarealismul în momentul premergător exilului grupului suprarealist la Marsilia, începînd cu anul 1940, pictura lui Victor Brauner reflectă noile idei care aveau să conducă la o nouă etapă în evoluția mișcării. Breton pune în primul plan al creației suprarealiste crearea unui nou mit, Mitul Marilor Transparenți (Prolégomènes à un troisième manifeste du surréalisme ou non, 1942).

În pictura lui Victor Brauner, figurile și obiectele existente sînt din nou create pentru a instaura un spațiu nou, determinat de inconștient și de hazard, reflex al unei lumi schimbătoare ale cărei multiple fațete dezvăluie stări emoționale. Lumile exterioară și interioară sînt legate între ele prin nedefinit pentru a desemna un spațiu „de mijloc“, spațiu psihologic populat de lumea hibridă a licantropilor. Numit de artist „spațiu psihologic cu dublă acțiune“, întinderea sa nelimitată corespunde unei profunzimi necunoscute, o „profunzime lipsită de profunzime“ unde se derulează evenimentele „vieții interioare“. Elementele realului sînt supuse unui proces de descompunere/recompunere prin care este prefigurat spațiul psihologic, un spațiu supus atît legilor necontrolabile ale visului și ale viziunii, cît și celor ale lumii exterioare, un spațiu cu „dublă acțiune“. Artistul nu pictează ceea ce vede, ci, printr un procedeu de substituție, el reproduce imaginea care evocă în chip poetic impresiile produse de apariția unor „forme omenești și obiecte care se unesc amestecîndu-se unele cu altele și se pierd pentru a se regăsi în aceeași ceață“ (Victor Brauner, Carnet havanne a spirale, Marseille, Clinique Paradis, 1941).

În proiectele notate în carnetul care conține însemnările făcute la Marsilia, Brauner propune o „antologie a coafurii“ (coafura masochistă, sadică, melancolică etc.), proiect pe care-l reia într-o serie de desene și tablouri realizate în timpul exilului într-un sat din munții Alpi, unde se ascunde în timpul războiului între anii 1942 și 1945. Tema „coafurilor“ este de astă dată inspirată de frumusețea formațiunilor geologice asemănătoare unor siluete feminine pur-tînd coafuri extravagante, cunoscute sub numele de „Domnișoare coafate“ (Demoiselles coiffées). Brauner le descoperă în cursul plimbărilor în împrejurimile rîului Durance, în apropierea localităților Plaine de Théus și Remollon. Într-una dintre pînzele pictate la Celliers-de-Rousset, pictorul reproduce fidel podul care leagă malurile rîului Durance așezat pe capul unei tinere fete, în chip de „coafură“. Un desen în creion reia arhitectura podului pentru a „încorona“ o figură feminină simbolizînd trecerea de la o lume la alta, de la real la ireal, de la cotidian la fantastic sau miraculos. Un alt desen, în peniță, este portretul imaginar al Iuliei Hasdeu, unica fiică a savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. Legenda spune că, la șase luni după moartea Iuliei, scriitorul ar fi primit un semn de la ea în timp ce era așezat în fața hîrtiei de scris. Hasdeu relatează întîmplarea prin care mîna îi fusese condusă fără voia lui pentru a scrie mesajul pe care fiica lui voia să-l transmită, fapt care-l determină să se inițieze în spiritism.

Herman Brauner, tatăl pictorului, era un pasionat spiritist ale cărui ședințe cu mediumuri sînt relatate de Victor Brauner în interviurile date spre sfîrșitul vieții. Pictorul își amintește de ședințele de spiritism văzute în copilărie „prin gaura cheii“ care i au influențat mai tîrziu pictura (Amurg, 1938; Magia nopții, 1939; Spațiul psihologic, 1939). Monumentul funerar al Iuliei, „mormînt poem“ construit de Hasdeu în Cimitirul Bellu, fusese conceput ca un mic „templu“ care, în timpul adolescenței lui Victor Brauner, petrecută la București, putea fi vizitat. În 1942, cînd Brauner realizează portretul imaginar al Iuliei Hasdeu, „coafura“ reproduce construcția „templului“ consacrat de Hasdeu fiicei sale în Cimitirul Bellu. Exteriorul (partea vizibilă a construcției) și interiorul (cripta) „templului“ pe care Brauner îl vizitase în adolescență formează arhitectura delicată a „coafurii“ din desen.

Începînd cu anii 1930, figura feminină, poetă, vizionară, magiciană, somnambulă sau himeră, devine un leitmotiv în opera brauneriană. În 1942, inspirat de scrierile lui Novalis, îndeosebi de Imnurile către noapte, Brauner aduce un reînnoit omagiu muzei, poetă și inspiratoare, Sofia în poezia lui Novalis, Iulia în opera brauneriană. 

Mihaela Petrov este istoric de artă.