Viaţa şi faptele lui Ion Bîrlădeanu

25 iunie 2008   La zi în cultură

Poate că mai mult decît colajele expuse în expoziţia "Realpolitik" de la galeria H’art, a fascinat povestea artistului. Marginalul perfect Ion Bîrlădeanu trăieşte şi produce artă pop de ani de zile într-un loc în care ajunge, în final, toată informaţia culturală a unei epoci - la gunoi. Am încercat mai jos un colaj alcătuit din viaţa, faptele, lucrările şi spusele lui Bîrlădeanu, un avangardist de la "marginea lumii". Pe un aeroport, sub steagul României socialiste, Ceauşescu ridică mîinile murdare de sînge. În spatele lui sînt Sergiu Nicolaescu, cu o armă în mînă, şi un ţăran în costum naţional care-l fotografiază. "N-am suportat niciodată munca socialistă!" - declară Bîrlădeanu la interviu. E greu să înţeleg ce spune, în parte din cauza dinţilor lipsă, în parte pentru că povestea lui îşi urmează cursul, indiferent de întrebările mele. "L-am urît pe Ceauşescu toată viaţa şi pe comuniştii lui nenorociţi. Ăştia, dacă auzeau că ai ceva talent, nu te mai angajau niciodată." A fost unul dintre motivele pentru care a schimbat - spune el - peste 300 de slujbe în anii comunismului... Născut pe 24 martie 1946 la Zăpodeni (judeţul Vaslui), Ion Bîrlădeanu este unul dintre mulţii fraţi ai unei familii fără prea multă carte. Marea reuşită a familiei a fost tatăl, Bîrlădeanu senior, care, fiind şef-fruntaş de CAP, a plecat într-o excursie la Moscova, îmbrăcat în costum naţional. "Cu toată Moscova ta, eu ştiu mai multe şi nu mă tem de Ceauşescu" - i-a spus fiul, cu care nu s-a înţeles niciodată. Bîrlădeanu a refuzat întotdeauna să o ia pe căile bătătorite: trimis de tatăl său la şcoala de zidărie, după ce terminase abia 7 clase, nu a lucrat niciodată "în domeniu". A preferat chestii mai pline de aventură, precum să muncească la tăiat de stuf, în Deltă, pe vapor, docher în portul Constanţa, gropar la cimitir, tăietor la gater. A pus umărul şi la ridicarea măreţului edificiu de beton numit Casa Poporului, un loc în care a văzut destule şi unde a cunoscut mulţi artişti ai vremii. Coana Leana stă, cu picioarele încrucişate sexy, lîngă un cazan în care fierbe liniştit un craniu. Decorul este unul post-apocaliptic şi, de undeva din stînga, se iţesc capul verzui şi colţii unui şarpe. Nea Ion a desenat de cînd se ştie. Se învăţase să facă portrete la scară mare, pe care le copia după metoda împărţirii în pătrăţele. Cea mai celebră lucrare de tinereţe este un Ştefan cel Mare, făcut după o ilustraţie dintr-un manual de istorie, cu care se pozau colegii de la combinatul siderurgic de la Galaţi. Totuşi, nu crede că are "stofă de şcoala de arte plastice". În tinereţe, a frecventat două luni o astfel de şcoală, unde "era profesoară o moldoveancă cumsecade", dar s-a lăsat repede pentru că-i era ruşine să meargă la cursuri murdar de la muncă. Şi pentru că s-a înhăitat cu nişte "bagabonţi" care i-au spus "băi, pictore, las-o dracu’ de artă şi hai la Constanţa să fugim c-un vapor în America". Bîrlădeanu n-a pus niciodată piciorul pe tărîmul plin de promisiuni al Americii, în schimb a ajuns în arestul miliţiei, pentru că-l turnaseră "nişte proşti" că lucra la negru. Era, în plus, un individ suspect: avea părul vopsit blond, pe model Florin Piersic, desena caricaturi în port şi cunoştea cam toată "pleava societăţii". După episodul cu miliţia, a ajuns la Bucureşti, la iniţiativa unui oarecare Vasile Ţiganu care i-a propus, într-o zi, şmechereşte: "Hai, pictore, s-o-ntindem în Capitală!" Au plecat doar cu cîteva pachete de ţigări la ei şi, după o vreme, Bîrlădeanu a "debutat la săpături": adică s-a făcut gropar la cimitirul Pantelimon şi, mai tîrziu, la Sf. Vineri. Pentru că oamenii de-acolo au văzut că are îndemînare, l-au pus să inscripţioneze crucile cu numele morţilor. "Scriitor de roman n-am fost niciodată, în schimb am fost scriitor de litere pe cruci. Am fost şi beţiv, da’ acuma nu mai sînt..." Tot în perioda cimitirului, Bîrlădeanu obişnuia să cioplească în lemn, cu un cuţitaş, în timp ce mergea cu tramvaiul către locul de muncă. Rezultatul îl reprezintă cîteva zeci de logo-uri şi simboluri ale "epocii de aur" (printre care medalia de Erou al Muncii Socialiste), ce vor face obiectul unei expoziţii viitoare la H’art. Salamuri, sticle de Cinzano, festinuri cu mezeluri apetisante şi actori celebri înfruptîndu-se din ele. Singura libertate posibilă în "epoca de aur". Niciodată nu a vîndut nimic din ceea ce făcea. În armată, bibliotecar fiind, se apucase să decupeze actori din revistele Flacăra şi Cinema. Filmele i-au plăcut dintotdeauna (a visat să devină regizor) şi se laudă că, pe vremea lui Ceauşescu, a văzut peste 2000 de filme. Ştie toţi actorii vremii şi are preferinţe clare: Jean Marais, Alain Delon, Claudia Cardinale, Sophia Loren, iar dintre cei români, Victor Rebenciug ("ăla actor adevărat") şi Maria Ploaie. Colajele le-a început construindu-şi propriile filme, cu actori celebri, iar mai tîrziu şi cu personaje care populau viaţa politică. Are pungi întregi cu decupaje din reviste, pe care le ţine împărţite pe categorii: "bărbaţii, la bărbaţi, femeile, la femei". Uneori lucrează luni de zile la un colaj: schimbă şi o sută de poze, pînă o găseşte pe cea care se potriveşte perfect. Doar are timp: lucrează seara, duminica sau atunci cînd plouă... Alain Delon în chip de miliţian care dirijează circulaţia, încadrat de doi porci. În spatele lui, Coana Leana şi Nea Nicu îşi aşteaptă cuminţi rîndul să treacă. Dan Popescu, managerul galeriei H’art şi cel care l-a descoperit, crede că Bîrlădeanu se află la "punctul zero al artei". E un exemplu al genialităţii care se manifestă în cele mai vitrege condiţii şi care nu poate fi oprită de absolut nimic. Bîrlădeanu este un om pe care "îl chinuie talentul", în sens propriu: creaţiile sale vin dintr-o mistuire interioară puternică, netrucată şi nealterată de nimic, care nici măcar nu are nevoie de public sau de confirmări. Este expresia unei revolte sincere şi a unei imaginaţii febrile. Arta sa este terapeutică: singura care-l ajută să supravieţuiască într-o lume care l-a considerat dintotdeauna un inadaptat marginal. Lucrările sale sînt perfecte din punct de vedere compoziţional şi înglobează citate culturale pe care Bîrlădeanu le-a prins din zbor, din cărţile şi albumele de artă pe care le-a recuperat de la maculatură sau de pe maidane. "Nu vreau să mă autolaud, da’ domnu’ Dan spune că colajele mele sînt mai bine lucrate manual decît la calculator" - spune Bîrlădeanu, apoi se opreşte să mai dea un autograf unor tineri care au intrat în galerie. Scrie încet, meticulos, caligrafic, cu sentimentul că face ceva important. Pe fondul unei demonstraţii cu pancarte roşii, Iliescu ţine două lumînări în mînă, lîngă o conservă din carne de porc deasupra căreia se iţeşte mutra lui Adrian Păunescu. După Revoluţie (pe care Bîrlădeanu o numeşte "lovitura de partid a lu’ Iliescu" sau "un film adevărat făcut de Nicolaescu"), deşi a venit libertatea, în mod paradoxal a dus-o mai rău. Nu s-a mai angajat nicăieri, a rămas fără locuinţă şi a vieţuit uitat de lume într-o cămăruţă de lîngă ghena de gunoi a unui bloc de pe Moşilor, văzîndu-şi de ale lui şi prestînd mici servicii locatarilor, pentru ceva bani. De altfel, nea Ion crede în destinul marginal şi în condiţia tragică a artistului: "Dacă duceam o viaţă de boier, nu mai făceam io toate astea. Multe lucruri se reuşesc în mizerie, în spaţii d-astea restrînse". Acum, de cînd domnu’ Dan l-a descoperit, Bîrlădeanu o să intre cumva în "rîndul lumii": merge regulat la dentist, nu mai bea şi, în curînd, sînt şanse să aibă un loc mai decent unde să locuiască. La vernisaj i-a plăcut şi îl bucură faptul că lucrările sale distrează oamenii. Povestea lui, desprinsă dintr-un vis american în care, în cele din urmă, eroului i se face dreptate, pare să se termine cu happy-end. "Puteam să fac vreo doi metri cubi de lucrări, dar am făcut, în schimb, munci inutile care nu erau pentru mine. Ăsta e regretul meu..."

Mai multe