Vecinătatea satului blue

Știm bine cum arată fețele căldurii în București. Cum se scurg una-n­tr-alta, cum își sprijină laturile scurse de copaci. Nu ești bucureștean complet dacă nu ai simțit-o intrînd adînc sub asfaltul de la 1 Decembrie cu Rebreanu sau în treptele în soare de la metroul de la Unirii, ori în staticul sepia de pe vreo bancă dintr-o stație RATB din Drumul Taberei, în inerția irespirabilă a blocajele auto din pasaje, în fețele golite de oboseală, în pungile de plastic ale doamnelor care se întorc de la muncă. Pe maiourile băieților de cartier cu mușchi lucrați de vară la sală și blazați de vipie, în pîlcul de muncitori care schimbă a n-a oară vreo bordură sau astupă vreo proverbială groapă care cere apă și cauciucuri sparte, în micile focuri nervoase din jurul redempționalei bălți Văcărești ori în zarea în straturi arhitecturale blurate văzută de pe podul de la Grozăvești. Pe gulerele albe ieșite la țigară lîngă metalicul Sky Tower, pe lîngă banda de bicicliști de pe Victoriei, în lanțul cățeilor scoși la plimbare pe sub sălciile Biedermeier din Tineretului. În ultimele redute de răcoare ale ramelor de plastic funk colorate care-ți trec pe la coada înroșită de praf a ochiului. În lentoarea frînelor autocarelor cu turiști de la piața regală. Le știm. Fețele căldurii din București sînt, în pur stil levantin, lente și spectaculare. 

Într-o astfel de amiază am zis să merg la Viscri. Am trecut mai întîi prin Brașov, nu-l mai văzusem de ceva vreme. Brașovul are o culoare care se intensifică, în căldura Pieței Sfatului, ca amestecul bine temperat dintr-o căldare. Poate asta, poate oboseala unei călătorii de vacanță îi făcea pe cei cîțiva marines americani cu un puternic accent sudist să înjure tandru căldura neașteptată într-un oraș de munte, ori pe cele două coreence care erau în fața mea la o tonetă de înghețată să ceară cu voce stinsă, topite de căldură, și să se bucure ca niște copii de verdele răcoros al unei arome de kiwi. Piața Sfatului e atît de cunoscută, că nu te-ai mai aștepta să vezi cît e de proaspătă în niște mici unghiuri, ca acela de lîngă un copac vecin cu o ciocolaterie, Filarmonică și teatrul Arlechin; cu un vînzător de fondante, foarte chipeș și amabil cu doamnele care-i treceau pragul, luat direct dintr-o cartolină cu lavandă și eros parizian. Ori în arcadele aurii, ușor ascunse ale Bisericii Negre, ori în pernuța colorată curcubeu de la o fereastră veche, uitată de astă-iarnă. În întîlnirile tonice și întîmplătoare, chiar dacă uneori doar de la distanță, cu colegi pe care nu te-ai aștepta, cu toată vara, să-i vezi fix în acel moment acolo. 

La Viscri ajungi de la intersecția cu cetatea Rupea a șoselei Brașov-Sighișoara. În mijlocul platoului, Rupea are un distinct aer scoțian, cum poate i s-a părut lui Charles, adus de contele Kalnoky. Ajungi apoi în satul Dacia și, dacă nu ai norocul să întîlnești vreo biciclistă de magazin local sau vreun tractorist amabil, șansele sînt foarte mari să ratezi intrarea spre satul săsesc, aflată între un gard de sîrmă și o tentativă de colină, într-o margine a drumului principal. Urmează vreo 7-8 kilometri de drum greu, pietruit recent, printre arbori masivi și dealuri ondulate perfect, exact ca-n Blaga (nu te-ai aștepta, aerul nemțesc – sau așteptarea lui – se simte de la distanță, cu toate remorcile cu baloți și praful care-l lasă în urmă, cu toate SUV-urile turiștilor recenți, ieșiți într-un acces cultural dintre cimenturi). 

În Viscri intri după o buclă spectaculos de lină, nu înainte de a trece pe lîngă casa sărăcăcioasă a unui porcar, cu porci negri lăsați liberi, ca lîngă cottage-urile de altădată. Prima casă săsească renovată din micuțul sat e vopsită într-un verde blînd și are Union Jack-ul, steagul britanic, la intrare. Cred că e o pensiune recentă, după numărul mare de mașini parcate în față. Am ajuns exact după referendum și melancolicul Brexit, așa că steagul, acolo, în lumina amiezei, avea ceva foarte tonic. E firesc și european să-l vezi acolo. Nu departe e intersecția din mijlocul satului, unde e și „casa lui Charles“. În față, un custode, o doamnă corpolentă și sigură ca un gardian al dulceților de cămară, ne zice că putem să o vizităm. E, ca și alte case din sat, renovată în culori blue-verde, e un loc răcoros unde turiști (mai ales străini, locul e destul de scump) stau și lucrează în hambarul transformat în idilică sală de mese și de reflecție. E un sat albastru, judecînd după culorile celor mai multe case, după nuanțele delicate ale extraordinarei biserici fortificate, după întinderea care se vede din turnul său. Albastru însorit, mediteranean, mi se părea, „albastru austriac“, după cum îmi zicea recent, la conferința ALGCR despre aventură, un fin cunoscător al tradițiilor germanice cum este profesorul Till Kunhle. 

Ceea ce au făcut prințul Charles și fundația sa „Mihai Eminescu“ în acel loc e absolut minunat. E tonic și călduros să întîlnești o profesoară din Anglia explicîndu-le altor două turiste, în turnul vechi, prăfuit și încă neîngrijit cum trebuie, cum vine vară de vară cu studenții și discută despre satele transilvane; sau tineri cercetători de la Arte din Spania fotografiind interesați cîte un colț de arhitectură. Sau cînd ajungi în curtea unei cafenele recente, modestă și primitoare, de unde poți lua dulceață de rabarbăr de la un mic comerciant apărut odată cu turismul recent, cu punerea satului, altfel sărac și uitat, pe o hartă sustenabilă. E minunat să vezi renașterea înceată, dar sigură a vecinătății, o tradiție microcomunitară din Viscri, chiar și în această formă.

Cînd am ajuns seara în Sighișoara și în calmul ei multicultural, la o terasă de unde se vedea o lumină groasă și calmă, oranj, pe sub două arcade, nu m-am putut decît bucura de forma această de căldură. O mai văzusem, într-un fel, în renașterea micilor comunități, uitate de istorie în vipia Laosului, în toridul postrăzboi al Cambodgiei, în seninul revitalizării postmusonice din fiecare octombrie colorat în speranță și voie bună al sud-coreenilor. E tonic să fii martor la acestea, tonic ca un vînticel de vară.

Foto: wikimedia commons