„Vara e momentul perfect de citit oraşul“
Exact cînd te aștepți mai mult ca oamenii să fie plecați în vacanță, descoperi că sînt în oraș și că se strîng în număr mare la cîte un eveniment. Așa că, dacă tot ne petrecem vara în Capitală, e timpul să aflăm ce locuri ne pot adăposti de caniculă, ce citim sau unde am visa să călătorim, cînd gradele devin prea nesuferite. Întrebările pentru invitații mei au fost următoarele: Ce poți face în București în vara asta? Puteți recomanda un loc în care poți să citești, un colț umbros de oraș, un eveniment la care vreți să ajungeți, o carte care să te facă să uiți de caniculă etc.? Unde v-ați dori să plecați în vacanță? Citiți-le răspunsurile, sînt sigură că o să descoperiți colțuri de București în care n-ați ajuns încă.
● Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU, scriitoare și jurnalistă
Pentru mine, vara e momentul perfect de citit… Orașul. De luat la pas. De evadat la stînga sau la dreapta unui perete îmbrăcat în glicină, ca-n Faulkner, de plecat în expediție urbană. Recunosc că e o continuă surpriză Orașul. O continuă zbatere între kitsch și frumusețe diafană. Între golul grotesc care a fost Cinema „Patria“ (e mult din tinerețea mea în nimicul acela din spatele unui geam murdar, așa că îmi e greu să mă uit într-acolo, îl evit cît pot, pînă cînd ne întîlnim violent, semiaccidental; în sticla crăpată se reflectă profilul meu sărit bine de treizeci de ani – uite că am văzut și Meduza și n-am încremenit…) și fațade vechi, decoltate, dantelate, decrepite, decojite, decupate dintr-o pagină de carte. Vara mea urbană înseamnă Ioanid și Herăstrău, înseamnă acoperișurile orașului, împînzite de antene și de beculețe și de toate neamurile de dulciuri servite la borcan, înseamnă frustrarea eternă a faptului că nu, nici anul ăsta nu prea avem cum și cînd să mergem la Observator, e ciudat programul, îți arăt stelele altă dată, e ploaia care te prinde pe Emanoil Porumbaru și-ți rupe sandalele, e înghețata la cornet, de pe Arthur Verona (mai vrei? mai vreau…). Am o relație ciudată cu Orașul. Conflictuală, cu substraturi amoros-ranchiunoase. Cu mult verb și mult praf. Și eterna stare de haos, viralizată, pe care o iau cu mine, la pachet, oriunde mă duc, ca o purtătoare (sănătoasă?) ce mă aflu. Dar vara e, cumva, altfel. E cu tăceri și mers mult pe jos. Îmi ține de cald tot anul.
Anul ăsta am gustat un strop de vacanță. Sărat. Am fost în Kos, ne-am întors cu cîteva zile înainte ca insula aceea mică și visceral liniștită să fie răvășită de cutremur. Am respirat adînc. Nu știu dacă mai plecăm vara asta, dar un plan există mereu, cu și fără scoici și nisip negru în bagaje. Să fim împreună. Oriunde, nu contează.
● Raisa BEICU, specialist PR
Deși vara plec cît pot de mult din București, atunci cînd canicula mă prinde în oraș mă refugiez pe terase ca Simbio, Arome sau Spațiul M60. Dacă este, totuși, prea cald pentru terase, îmi fixez întîlnirile în locuri ca restaurantul Kane, Sardin, Uanderful sau Animaletto. De lucrat în liniște, pace și răcoare, lucrez la Point, un hub cultural minimalist de care eu sînt tare atașată.
De fapt și de drept, răspund la întrebarea aceasta fix din vacanța pe care mi am dorit-o. Mi-am închiriat pentru o lună o casă în satul Richiș, Sibiu. Zi de zi mă trezesc, mănînc, citesc cîteva ore, mă plimb, vorbesc cu sătenii, gătesc, stau întinsă pe șezlong sub mărul din curte și mă uit la oile care pasc în grădină, realizez că orele în care nu fac nimic sînt, de fapt, ore cîștigate, nu pierdute. Casa, parte din Casa Noah, este plină de lucruri care îmi amintesc de casa de la țară în care am crescut cu familia mea – chit că aceea era în Moldova, nu în Transilvania. Trotuarul este spart pe alocuri, muzica o ascult de la un radio (offline) vechi, din camera de zi cobor într-o șură imensă și răcoroasă, unde am mere adunate de proprietarii locului – Catrinel și Paul. Am venit aici singură pentru că în unele momente din viață cred că este extrem de important să (re)înveți să fii fericit cu tine înainte de-a împărți fericirea cu cei dragi. Să fii fericit pe un șezlong, într-o șură, într-o căruță, sub un măr, pe o canapea sau într-o casă imperfectă transilvăneană. Să fii, de fapt, fericit oriunde ai fi.
● Cornel BRAD, fotograf
Trăiesc senzaţia că pot face orice în zilele verii bucureştene a anului 2017. De exemplu, pot să călătoresc mental pe oriunde nu am fost deja. Dar cel mai mult mi-aş dori să merg la pas cu tata prin iarba curţii lui, într-un sat transilvănean. M-aş întoarce oricînd, în zbor, în riscanta Americă de Sud, dar anul ăsta merg sigur, pe bicicletă, numai pînă în colţul cafenelei preferate de pe Strada Uruguay. Am acolo un loc rezervat de Coldbrewtonic, îngerul meu păzitor, şi pot să scriu corespondenţe pentru următoarea mea carte de fotografii, sprijinit în cotul meu stîng. 2018 e prea aproape deja.
Mai simt că pot să mă scald în tot mai multe piscine particulare şi tot mai puţin în salbe de lacuri proletare, că pot să fierb bine-mersi în Piaţă, în sos propriu, şi să dau în clocot la coada pentru paşaportul copilului din dotare. Copilul ăsta pare că nu se încurcă în investiţii-capcană, tip Dracula Park, ţinteşte cu mama ei direct Disnayland-ul. Locul de citit recomandat e hipercool, în special pentru lectura de optzecişti: terasa din umbra din locanta curţii proaspătului muzeu al palatului dictatorului trecut.
● Mihai BREZEANU, manager
Îmi închipui o după-amiază bucureşteană toridă, într-un sfîrşit de săptămînă cînd oraşul e pustiu, pe care mi-o încep cu un dejun prelungit în curtea restaurantului Simbio, spre finalul căruia reiau lectura proaspăt începută la romanul Miere al lui Tudor Ganea. Cultivîndu-mi o mai veche pasiune, aceea de a citi mergînd, mă închipui ieşind din curtea de pe Negustori, apucînd uşor dreapta pe strada Părintele Stăniloae şi continuînd fără o ţintă precisă, hoinărind cîteva ceasuri prin cartierul lui Eliade, cînd confiscat de deliciile literare oferite de cartea lui Ganea, cînd căutînd unghiuri potrivite pentru fotografiile pe care le voi încărca mai tîrziu pe Facebook. Asudat şi ostenit, voi poposi pesemne pentru o sticlă de apă rece şi o bere artizanală locală la Fri Kultur Bar (aka Trei Beţivi) pe Vasile Lascăr, unde voi isprăvi cartea şi îmi voi suna prietenii pentru a stabili un picnic nocturn în Parcul Politehnicii.
Una dintre vacanţele visate porneşte din inima Semenicului, de la Gărîna, coboară prin Văliug spre Reşiţa (cu un popas obligatoriu la micro-berăria Sara!), coteşte la stînga spre Anina, bifează toate peşterile accesibile din masivul Semenicului, nu ratează o tură feroviară pe legendara rută Anina-Oraviţa, poposeşte cîteva zile în împrejurimirile Sascăi Române, coboară pe defileul Dunării cu o navă de dimensiuni potrivite, produce o tură de industrial urban exploring la Porţile de Fier II şi sfîrşeşte cu o cină de proporţii nerezonabile la Cetatea lui Dinescu, eventual garnisită cu reprezentaţia vreunui spectacol din Festivalul Shakespeare.
● Karin BUDRUGEAC, jurnalistă
Acum cîțiva ani mă plîngeam că nu sînt terase în București. Visam să stau undeva în aer liber să citesc o carte și să beau o limonadă în timp ce bate vîntul, cum văzusem pe Pinterest. Între timp, sînt la tot pasul, limonada e déjà passée, trebuie doar s-alegi locul perfect pentru o bere craft românească sau o cafea de specialitate. Păstrez o feblețe pentru Green Hours și Dianei, pentru că sînt locuri care au o viață a lor și care te scot din București: poți să te imaginezi aproape oriunde. Am redescoperit de curînd și Pe Baricade, în spatele unor blocuri de la Unirii, o terasă fără pretenții, cu bere rece la draft și pizza, unde te poți duce cînd vrei să te crezi în Vama Veche, dar nu ești. Iar cele mai multe zile și nopți mi le petrec la Manasia, o fostă secție de poliție devenită terasa preferată a Facultății de Filozofie, și, mai nou, a multor altora. Pentru că e o terasă puțin altfel, la Manasia poți să te urci și pe acoperiș, și da, uneori se văd stele și deasupra Bucureștiului.
Pentru că vara asta muncesc cam tot timpul și nu o să am propriu-zis vacanță, simt c-aș pleca oriunde pot să zac și să mă minunez. Conform unui studiu Eurostat abia apărut, se pare că doar 66,6% din români își permit o săptămînă de vacanță în afara țării. Din solidaritate, aș rămîne și eu. Aș merge la Port Cetate, cu cortul, s-aud cum mugește Dunărea noaptea, aș urca pînă la Cîmpulung Moldovenesc să văd filme și m-aș ascunde într un mic golf de pe malul mării să mă prefac că citesc în timp ce moțăi la umbră. De fapt, o să merg la Alexandria, la Ideo Ideis, festivalul de teatru tînăr, unde nu am timp deloc să zac, dar îmi găsesc alt fel de energie.
● Svetlana CÂRSTEAN, scriitoare
În ultimii ani, verile în București sînt la fel de caniculare, dar mult mai animate. Există o agendă de vară, un consum cultural care se potrivește acestei perioade din an cînd se coc primele mere și cînd oricine cară din cînd în cînd un pepene verde acasă. Deci nu-i adevărat că vara nu există un public pentru evenimente culturale. Pe 5 august seara, de exemplu, în jur de 550 de oameni ascultau poezie în București, într-o caniculă imbatabilă. 150 în curtea Muzeului Literaturii din spatele Bisericii Albe, la Festivalul Gellu Naum, și alți 400 în Caragiale 32, la Rezidența BRD Scena9, în cadrul Nocturnelor ARCEN. Dacă vreți să vedeți cu ochii voștri cum se pot aduna sute de oameni numai ca să asculte poezie sub cerul liber, mai puteți descoperi spiritul Nocturnelor pe 25 august și 1 septembrie, pe terasa blocului Magheru One, de unde Bucureștiul arată complet altfel, și pe 8 și 15 septembrie, în grădina din Caragiale 32.
Altfel, vara asta citesc Scrisoarea către americani a lui Cocteau, noua carte de poezie a Anei Dragu, Borderline, și mai ales Radu Petrescu, nicăieri nu regăsești mai bine Bucureștiul vara ca-n jurnalele lui: „Nimic, în afară de operă, nu e iremediabil. Cei pe care crezi că i-ai pierdut revin mereu în alte forme. Frumoasa femeie în albastru cu un cățel negru, pe care am întîlnit-o astăzi pe Jules Michelet, va exista, la fel de tînără și delicată, și peste zece, douăzeci de ani, în aceeași rochie care lasă discret să se vadă prin tăietura din față genunchiul nervos și bronzat, cu același păr negru, cu aceleași coapse de violină, cu același aer modest și imperios totodată, cu același farmec pătrunzător și intim“ (duminică, 22 iunie 1954). Citesc de multe ori într-o cafenea mică, Tazza d’Oro, de lîngă Piața Matache, pe Griviței 111. Acolo-i cea mai bună limonadă, sînt oameni prietenoși, iar afară freamătul unui cartier pe care-l iubesc.
Și întotdeauna la întrebarea unde aș vrea să plec, am să răspund „La mare!“. Există niște mări îndepărtate care mă așteaptă. Uneori chiar reușesc să ajung pînă la ele.
● Radu CIORNICIUC, jurnalist
Vara asta m-a forțat să fiu mai atent cu mine și cu sănătatea mea. Așa că o să recomand două locuri în care mi-am găsit liniștea și luciditatea. Primul e pădurea Băneasa. Cum intri de pe Aleea Padina, sînt cîteva cărări pe care o poți lua ca să te pierzi printre copaci. E mai răcoare cu cel puțin cinci grade decît în oraș. Eu merg pe-acolo ca să alerg. Uneori e pustiu și destul de liniște încît să poți auzi cîntatul păsărilor. La un moment dat am văzut și o tufă de iasomie. Vis.
Pentru plimbări în natură mai aproape de centrul orașului, Delta Văcărești. Sînt destule poteci pe care să te poți rătăci. Și destule locuri cu umbră unde să-ți așezi o pătură pe care te întinzi și să te bucuri de liniște și natură.
Mai e un loc în care am tot mers vara asta. Terasa H2O, pe Calea Dorobanți. E singurul local cu piscină unde nu vine nimeni în timpul zilei. E cel mai bun loc din oraș pe care-l știu pentru scris și citit pe caniculă. E gol, liniște și au plante multe. Și sînt dog friendly. Asta chiar m-a bucurat.
Vreau să plec în sudul Italiei vara asta. Palermo și toate satele din jur. Să stau într-un cătun uitat de lume pentru cîteva săptămîni. Să mă împrietenesc cu bucătarul de la bodega locală și să gătesc cu el pește și fructe de mare. Să iau la pas cîte o cărare și să merg pe ea pînă nu mă mai țin picioarele. Sau pînă rămân fără poziții pe filmele din aparatul foto. Să învăț să înot mai bine și să mă las de fumat. Vacanța perfectă.
● Andrei CRĂCIUN, scriitor și jurnalist
Recomand pentru o vară îndurabilă cartea lui BAS (Bogdan-Alexandru Stănescu), Copilăria lui Kaspar Hauser. Strict literar, e tot ce e mai bun pe piaţa noastră. Se poate citi în parc, la umbră, dar se recomandă în casă. Dă uneori fiori reci pe şira spinării, cum se spune. E o carte cumplită şi necesară, ca o toamnă.
La Varşovia, în Polonia, de unde vă și scriu aceste rînduri. Ca să văd de ce se rătăcesc polonezii în chestiunea democrației, ceea ce nu ne doresc și nouă. Au contraire.
● Anda DOCEA, scriitoare și jurnalistă
Poate faptul că, într-un secol al frumuseții neostentative, grădina îi aparținea unuia dintre primii librari din București, poate magnolia care te copleșește de la intrare, la fiecare început de primăvară, poate felul în care ajung mereu în acest loc rătăcindu-mă un pic, după ce mi-am potrivit, pe strada Drobeta, un cornet generos cu înghețată de cocos și migdale sau scorțișoară cu ghimbir, sau poate toate, împreună, mă fac să revin în Parcul Ioanid cît de des pot. Cînd vara va deveni caniculară, voi găsi aici, într-un colț de umbră, decorul perfect pentru a termina de citit Iată-mă, a treia carte a lui Jonathan Safran Foer, pe care am așteptat-o mai bine de zece ani. Spre seară, voi traversa bulevardul Dacia pînă la „Elvira Popescu“, cinematograful Institutului Francez, unde proiecții cum sînt On Body and Soul, La pazza gioia sau Perfetti sconosciuti te fac să te simți mai puțin înstrăinat de oameni.
După 35 de ani, am învățat să apreciez drumurile cu mașina, în care se tace mult. Spre locuri aflate la îndemînă, atît de aproape încît nici nu te-ai gîndit la ele ca la niște destinații veritabile de vacanță. Am în plan să mă opresc în Bulgaria, la Ruse, oraș în care fiecare stradă e parcă desprinsă din altă realitate, să merg mai departe pînă la Balcic, pentru că nicăieri altundeva n-am mai văzut toate tonurile de verde și azur în mare, și să-mi închei drumul la Kaliakra, unde nu am mai ajuns pînă acum, taman cînd soarele e la apus și face ca orice poveste să fie una specială.
● Sorin GHERGUȚ, scriitor
Bine spre cel mai bine obișnuiam să mă simt, ca vilegiaturist (& all things equal), „pe drumuri de munte“ (ca să reiau un titlu care mi-a marcat finalul de gimnaziu). Dar nu știu cum se face că am ajuns să le bat mult mai rar decît păream să-mi doresc și mai rar chiar și decît păream să pot. Se împlinesc curînd trei cincinale de cînd am stabilit cu un prieten cu înclinații și aspirații înalte similare că în septembrie mergem în M-ții Rodnei, proiect reiterat cu tot mai multă convingere vreo trei ani ulteriori și cu tot mai puțină-n următorii, pînă-n ziua de azi. Se întîmplă cumva ca și cu oaia (ave Daea), pe care o consider ultima proteină animală interpusă între mine și vegetarianism (la concurență cu scoicile), dar care, dacă e să fiu luat la nutrienți mărunți, nu știu cum de-mi rămîne o prezență ocazională-n meniu.
Locurile estivale favorite din orașul de baștină tind deja să se aglomereze, așa că n-am nici un interes să le popularizez.
Aș pleca din București, din nou, cît de departe mă țin curelele din același motiv pentru care aș rămîne în București chiar și cu bagajele făcute pentru Rodnei sau Rhodos: un concert, bunăoară (1) Tom Waits sau (2) Black Francis.
● Diana POPESCU, jurnalistă
Poți încerca să fugi, oriunde altundeva. Pe caniculă, orașul devine antipatic și doar bunăvoința concitadinilor care și iau vacanță (deci aerisesc traficul și producția de decibeli) te mai răcorește. Dacă, totuși, soarta crudă te ține legat de oraș, există și locuri în care să te adăpostești. Și, la o adică, să lenevești la modul cultural. Unul dintre ele e Grădina Dorobanți, în care muzica se rostogolește în surdină, relaxarea e literă de lege, iar designul – impecabil. Ți-ai luat cocktailul de la bar. Dar poate ții morțiș să-ți umpli timpul și cu niște pagini citite. Ți-ar prinde bine o carte care, pe lîngă alte calități, te împacă subit cu traiul în România. Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți – o incizie fără anestezie în societatea columbiană – e pură încîntare. Și nu doar pentru fanii Narcos. Fernando Vallejo își face treaba cu onestitate, haz și un cinism irezistibil. Îți livrează orori cu aerul relaxat al unui comerciant de empanadas. După o incursiune în Medellín-ul lui Vallejo, Bucureștiul pare un Tușnad feeric.
Destinația personală a verii e Polonia. În 2005, am ajuns acolo pe fugă, pentru un concert U2, și-am rămas cu un neastîmpăr legat de tot ce n-am reușit să văd atunci. Urmează, deci, nu o ședere în vreun resort, ci niște sute de kilometri străbătuți în fiecare zi. Sper să dau peste o mulțime de lucruri fantastice. Intră aici și cîrnații prevăzuți cu mantie de ceapă prăjită, după care tînjesc de 12 ani.
● Alina PURCARU, scriitoare
Cu toții căutăm cel mai special, mai izolat și mai ferit loc și ajungem, cum-necum, să înfigem aceleași stegulețe pe hartă, în locuri care numai liniștite nu rămîn. Nu scapă nici terasele, nici parcurile, nici satele în care am auzit că atmosfera nu se compară cu nimic cunoscut. Aș merge pe soluția cea mai flexibilă: bunul și niciodată dezamăgitorul citit pe pătură, într-un parc ceva mai mare decît Cișmigiul, pentru șanse sporite de liniște și copaci neocupați de alți vânători de umbră. IOR e prima mea alegere. Cartea cu care m-aș refugia din calea tuturor bruiajelor ar fi Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (Editura Polirom, traducere de Angela Hondru). Orice altceva s-ar întîmpla, pentru mine fiecare vară ar trebui să se înfășoare în jurul unei cărți memorabile. Mi se pare păcat să treacă lăsînd în urmă pagini mediocre, parcurse cu încruntare, mai ales în vacanță.
Mi-am dorit să stau o lună într-un sat la mare, oriunde ar fi el. Asta mi-am dorit în fiecare vară, și uneori cam așa a și fost. Sînt constantă cu dorințele, sigur vine o vară pentru fiecare. Mi-am mai dorit să ajung la Herculane, după 30 de ani, cînd copilul care eram urmărea hipnotizat slujba după rit catolic și fixa statuia lucioasă a Madonei ca pe un obiect din țara celor mai frumoase lucruri imaginabile. O păpușă mare, într-o biserică unde nimeni nu te ținea în picioare, pînă la leșin. Stațiunea e acum supraaglomerată și, după telefoane și încercări de căutat un loc de stat, am reportat și această dorință pentru altă vară.
pagini realizate de Ana Maria SANDU
Foto: Cătălin Georgescu (sus), Cornel Brad (mijloc), Radu Ciorniciuc (jos)