Urechi de porc, oi roz și untură de bursuc

4 noiembrie 2015   La zi în cultură

După ce am călătorit pînă la New York și pînă în Mexic, era timpul, poate, să ajung și la Chișinău. Am primit de-a lungul vremii mai multe invitații, dar fie apărea ceva neprevăzut, fie mă apuca o groază de drumul prea lung cu trenul. De data asta, astrele s-au aliniat și nimic nu mai părea că‑mi stă în cale.

-ul meu de

, de la Anim’est-ul de Chișinău, care a împlinit anul acesta cinci ani de existență, trebuia ridicat. 

Zis și făcut

Stau în avion lîngă o doamnă drăguță. Are cel mai cald și mai blajin zîmbet din lume. Se întoarce, împreună cu alți colegi, de la un colocviu de microbiologie industrială din Germania. Vorbim despre situația din Republica Moldova, despre mișcările politice, fraude și pierderea speranței. Asta pare cea mai mare problemă. Și cea mai tristă, de fapt. 

Guvernul a picat în urmă cu cîteva ore după o moțiune de cenzură și nimeni nu se așteaptă la ceva bun. Din contra, situația va rămîne tensionată. O întreb cum e viața de cercetător, îmi spune că mobilitatea de acum îi ajută să aibă proiecte. Mai ales cu colegii români de la universități care i-au luat și pe ei sub aripa lor ocrotitoare. În rest, salariul din care trăiesc e de 150-200 de euro maximum.  

La aeroport mă așteaptă Valerie. E primul ei an de voluntariat la Festivalul de animaţie. E în clasa a XII-a și vrea să studieze în străinătate. Și-a trimis deja dosare pentru Universitățile din Praga și din București. Așteaptă să vadă unde va fi acceptată cu bursă, știe că e singura ei șansă. Ca mai toți colegii ei, își dorește să plece, dar să se întoarcă înapoi, în Moldova, după facultate. 

Vorbim despre literatură, despre care e starea de spirit printre cei de vîrsta ei. E atît de senină, încît orașul acesta, în care am ajuns pe înserat, mi se pare extrem de familiar. E ca și cînd cineva ar fi pus laolaltă niște străduțe din Cluj și ar fi adus și aerul patriarhal din Iași. E joi seara, în centru e forfotă. La Cinematograful Odeon s-a strîns lumea pentru deschidere: un scurt recital al lui Alexander Bălănescu, care semnează coloana sonoră a filmului

(regia Anca Damian), și care prefațează proiecția. La Bălănescu e deconstrucție și sfîșiere, o combinație care îți ascute toate simțurile. Animația din

, expresionistă și onirică, reface aventura unui revoltat care își duce idealurile politice pînă în pînzele albe. 

Terminăm seara la Tipografie, un spațiu

și prietenos, unde se proiectează un calup de animaţii muzicale și se stă apoi la un pahar de vin. Mă uit la oameni și mă gîndesc că, dacă chelnerii n-ar înțelege mai bine rusește decît românește, aș putea crede că sînt oriunde, la București sau la Berlin.


Ziua literară 

Îi spun taximetristului că vreau să ajung în cartierul Flacăra, să mă lase chiar la blocul care are la parter cîrciuma La plăcinte. Mă duc să beau o cafea la Alexandru Vakulovski și la Moni Stănilă. Sandu mă așteaptă în fața scării. Urcăm. Ușile duble îmi atrag primele atenția. Cea exterioară e masivă, solidă. Cică așa e conceptul blocurilor de la ei. Îmi mai spun și că e greu să găsești o locuință cu baie normală, care să nu aibă WC-ul într-un fel de cușcă separată. Rîdem, vorbim, mă pun la curent cu viața culturală din Chișinău. Evident, nu-i deloc ușor să-ți plătești chiria din scris. N-au mai rămas prea multe ziare independente în care să scrii, dar ei au un tonus de invidiat. La lectura mea, de la Cenaclul Republica, care se ține la Biblioteca Națională, cunosc o parte dintre personajele de care îmi povestiseră deja. Sînt oameni tineri și talentați, așa că berile de după dezleagă limbile, iar urechile de porc picante cu care m-au ademenit mi se par cel mai bun lucru din lume. Doar că unii trebuie să plece, locuiesc la țară și mijloacele de transport nu mai circulă după ora 10. Vorbim mult, se amestecă în discuție și Houellebecq, și Cehov, și Hrabal, și atît de mulți alții că pierdem șirul și pînă dimineață n-a mai prea rămas mult timp. Afară e al dracului de frig, iar cînd ajung la hotel și Ghenadie, care e artist plastic, îmi spune că el locuiește oarecum clandestin, la muzeu, că va sări gardul și că asta te poate ține tînăr, mă gîndesc că poate are dreptate. 

Ziua aceea 

Citesc știrile și îmi îngheață sîngele. Așa cum se întîmplă cînd afli despre tragedii. Ceva mă face să nu rămîn mult în camera de hotel. Simt că am nevoie de aer. Mă întîlnesc cu Laurențiu Brătan, amic bun și președintele Anim’est-ului, și mă întreabă dacă vreau să văd piața din oraș. Pornim agale spre nebunia colorată. Mă fascinează felul în care se poartă oamenii cu fructele și cu legumele, parcă ar fi ouă de aur adevărate. E o vînzoleală în care ne pierdem. Trecem de peștii imenși, de racii care se mișcă unii peste alții și intrăm în hala de brînză. Calupuri de unt și munți albi. Cîntare sovietice, albastre. Multe, aliniate şi caligrafice. Primesc un telefon. Nu aud prea bine. Apoi mă preling lîngă un perete. Cineva apropiat a fost în Colectiv în seara groazei. E viu. Asta procesez abia după cîteva minute. Rănit și la spital. Roțile de caș şi de telemea explodează, untul se topește și totul o ia razna, iar eu nu mai reușesc să mă adun dintre tarabele alea care mi se par cel mai nenatural lucru din lume. Laurențiu mă scoate de acolo, umblăm amîndoi năuci printre grămezi de struguri și de gutui. Printre microbuze și oameni, cipici croșetați, rodii coapte și verdețuri înșirate pe trotuare. Nu mai am aer și lumea se îngustează. Îmi dau seama că sînt departe, iar tren de întors nu există în ziua aceea. 

Încerc să mă liniștesc și intru la film.

are candoare și tristețe, exact ce simt și eu, așa că plîng în sala de cinema și mă uit la personajele care vorbesc despre despărțiri și cu ironie, și cu blîndețe, și nu cred că aș fi putut găsi ceva mai potrivit. 

Aștept vești și rămîn și la

E o animație japoneză de-o frumusețe fără margini. Cînd îl văd pe puștiul care face pe el de frică atunci cînd intră soldatul rus cu pușca în mînă în clasă mi se strînge inima, iar ochii mi se umplu iar de lacrimi, exact cum i se întîmplă și personajului. 

Ultima zi

E duminică și soare la prînz. Oamenii au ieșit în parcuri. În fața Guvernului se protestează. Eu aștept vești de acasă. Am noroc de amici calmi și drăguți în jurul meu.

îmi plăcuse mult în copilărie. Intru să-l revăd. Mă înduioșează povestea băiatului fără țugui și după atîta timp de cînd ne-am cunoscut. Și el, și cîinele Săgeată reușesc să supraviețuiască în Pădurea fără nici un rost. 

Finalul Anim’est-ului îi aparține lui Rodion, care interpretează pe scena de la Cinema Odeon coloana sonoră a primului SF românesc, din 1984,

Avangardist și retro în același timp, Rodion se joacă cu sunetele și cu benzile lui de casetofon ca un personaj de film animat. 

P.S.: Despre untura de bursuc pomenită în titlu îmi spusese Iaromira Popovici înainte de plecarea la Chișinău. Cum că, prin anii ’90, ar fi trecut drept un fel de panaceu pentru multe boli. Cred că mi-ar fi prins bine să găsesc un borcan, dar, din păcate, farmacista pe care am întrebat-o s-a uitat la mine destul de ciudat. 

Mai multe