Unde eşti?
„Numele meu este Bogdan Tănase şi vom face împreună semestrul acesta cursul practic de conversaţie, nivelul avansat“, le-am spus zîmbind, la începutul ultimului meu semestru în Coreea, studentelor prezente atunci în sală. Mă ştiau, fireşte, nu ar mai fi fost neapărat nevoie, cum atent comunicaţional spuneau colegii americani, să nu ratez ocazia de a mă „reintroduce“. Erau singurii studenţi cu care lucrasem pentru tot ciclul lor de studii, cele opt semestre, la cursurile de conversaţie, iar inevitabilul sfîrşit era, deja, melancolic.
Cît timp am stat în Coreea, nu am predat literatură română şi, deşi sînt asistent universitar de Teoria literaturii la Literele Universităţii Bucureşti, nu pot spune, privind acum, retrospectiv, că mi-a lipsit atunci în vreun fel. Cursurile de literatură, ţinute de profesorii coreeni, acopereau cam toată literatura română canonică, cu o predilecţie pentru proză, iar din aceasta, mai ales pentru Mircea Eliade, dar tradus în coreenă mai ales prin opera lui ştiinţifică. Sînt multe şi surprinzătoare lucruri de spus despre cum îl iubesc coreenii pe un scriitor ca Eliade. Ca şi cum l-ar fi cunoscut personal. De altfel, aşa vorbesc despre scriitori în general, ceva între o lectură-fără-corp şi o lectură-adopţie. Despre prezenţa lui Yi Munyol, celebrul scriitor coreean de proză scurtă, profesor invitat la universitate pentru o vreme, în campus se vorbea cam hyperionic, „azi îl vedem, şi nu e“. Se ştia că are un curs, nu prea se ştia exact, cu toată organizarea impecabilă din universitatea coreeană, cînd, unde, cine îl poate urmări, trebuia desfăşurată o întreagă detectivistică pentru a ajunge la el.
Cursurile de conversaţie au un farmec aparte, căci aşa afli cele mai multe despre ei. „În Coreea, noi nu întrebăm la telefon: «Ce mai faci?» În Coreea noi spunem: «Unde eşti?»“ „Şi cînd vă întîlniţi pe stradă?“ „Pe stradă întrebăm: «Eşti bine?» sau «Ai mîncat?»“ Şi chiar eşti întrebat, iar ei chiar răspund, nu mint niciodată: „Acasă“, „La Universitate“, „În maşină“, „Destul de ocupat, mulţumesc“. „Da, am mîncat de prînz, mulţumesc.“ O-di-ya? Unde eşti? Am auzit-o de atîtea ori, în atîtea intensităţi: întrebare răstită, presată de timp, în timbrul grijuliu al părinţilor, verificîndu-şi odraslele în drum spre casă, sau şoptită, în vocea trezită din toropeala unui somn de autobuz a vreunui îndrăgostit, ori în cîte un K-pop de cofetărie, peste capetele clienţilor, aplecate de cele mai multe ori în cărţi, încît pentru mine, limba coreeană are acum mai ales această foarte muzicală acustică.
De fapt, primul curs de conversaţie a început, cu adevărat, pe malul lacului Myeongsudang din campusul Global. Era în aprilie 2006, cam la o lună după ce ajunsesem acolo, şi aflu că urmau să vină în campus cîţiva tineri scriitori est-europeni, invitaţi la un festival de gen seulez. Ştiam că din România venea Claudiu Komartin, iar din lista invitaţilor mai recunoscusem doar numele Olgăi Tokarczuk. Singurii care aveau atunci cursuri, la ora anunţată în program, erau studenţii anului I, care începuseră de doar două luni şcoala. Ne-am dus pe malul lacului, iar acolo a urmat un tablou pe care cu greu un occidental îl poate înţelege. Cu siguranţă, nu noi atunci. Fiecare scriitor a mers la grupul de studenţi ai departamentului respectiv şi, cum era o zi tipică de primăvară peninsulară, încă rece, semicuţitaşe-n oase, adunarea părea destul de crispată. Impresia se accentua uitîndu-te la ritmul conversaţional al fiecărui grup. Aşezaţi în semicerc în jurul fiecărui tînăr scriitor, studenţii nu puteau să facă altceva decît să zîmbească larg. Nu înţelegeau, fireşte, mai nimic din ce li se spunea. Nici decorul nu prea ajuta, dacă-mi aduc bine aminte. Invitaţii stăteau pe scaune/băncile puse la marginea lacului, iar studenţii – lotus pe iarbă. Fiecare cu exotismul său, privindu-se drept în ochi şi neînţelegînd mai nimic din ce vede. Pînă cînd, cu tactul cunoscătorului, colega mea româncă, stabilită de mulţi ani în Coreea, le-a cerut să se prezinte. Brusc, zîmbetul de estradă le-a părăsit chipul şi au început să-şi spună, foarte încîntaţi, „numele“: „Numele meu este Mihaela“, „Pe mine mă cheamă Clarisa“, „Eu sînt Radu“. S-au împărţit autografe pe fotografii de autor, s-a zîmbit de-adevăratelea, fetele l-au luat îndrăzneţ de braţ pe Claudiu pentru poze, din grupul ei, Olga T. rîdea şi mai senin. Atunci, am avut o mică crispare. Unde-s aici? Ce li se poate spune lor despre literatura română contemporană?
Uitîndu-mă acum la fotografiile pentru acest articol, îmi dau seama că mai nimic, dacă i se vorbeşte generaţiei tinere coreene despre literatură doar prin literatură. Localizarea nu mai înseamnă, de mult, pentru tinerii coreenii care învaţă limbi străine precum româna, identificarea unui exotism. În timpul media de azi, înseamnă mai degrabă asemănare. Pe bravele studente din această fotografie nu le mai interesează de mult, pentru că ştiu ce înseamnă diferenţe culturale, „de unde eşti?“, ca pe părinţii ori profesorii lor, ci aşa cum tot întreabă: unde eşti? Lor şi răbdării lor de a ne întreba, fără să obosească, această cartolină de sărbători.
Foto: P. Soyoung