Un proiect pentru propășirea cărții noastre

14 mai 2019   La zi în cultură

Pe 7 iunie 1928, prozatorul Liviu Rebreanu, în calitatea sa de președinte al Societăţii Scriitorilor Români, îi scria ministrului Cultelor şi Artelor, Alexandru I. Lepădatu, îngrijorat de starea „producţiei de carte româneşti din ultimii ani“, propunîndu-i un proiect de „propășire a cărții noastre“. Actualul Minister al Culturii și Identității Naționale tocmai a restricționat bugetul Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN), singura structură care gestionează finanțarea proiectelor culturale independente de la noi, afectînd astfel inclusiv finanțarea proiectelor editoriale şi taman în Anul Cărții. Scrisoarea lui Rebreanu, din urmă cu 91 de ani, este, iată, în continuare actuală. Textul este reprodus din Liviu Rebreanu, Opere, volumul 22, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003. (M. C.) 

Domnule Ministru,

Examinînd producția cărții românești în ultimii ani, se constată o continuă scădere. În loc ca energiile creatoare, atît ale scriitorilor cît și ale editorilor, să urmeze o curbă ascendentă, cum ar fi firesc în România nouă aproape triplă ca teritoriu și populație, numărul cărților noi ce apar rămîn în urma celor ce apăreau înainte de Unire. Fenomenul trebuie să îngrijească pe oricine se gîndește la viitorul intelectual al țării, cu atît mai mult Ministrul Artelor care are oarecum răspunderea oficială a propășirii literelor române. Primejdia e cu atît mai mare cu cît efectele ei se fac tîrziu simțite.

Guvernele române se arată veșnic și mult preocupate de problema culturii românești. Pe lîngă sforțările de-a intensifica și a face eficace învățămîntul de toate gradele, se desfășoară o amplă activitate pentru răspîndirea culturii în cercuri cît mai largi, prin șezători, conferințe, cărți etc. În acest timp însă se pare că scapă atenției tocmai temelia oricăror sforțări culturale serioase: cartea. Dacă vrem ca în viitor cultura românească să aibă mai mare amploare, nu se poate să nu se țină seama că cultura, înainte de toate, e creație originală și că, deci, în primul rînd, această creație se cuvine să fie stimulată prin toate mijloacele posibile spre a dobîndi instrumentele indispensabile pentru dezvoltarea unei culturi într-adevăr naționale, singura cu adevărat prețioasă și folositoare intereselor superioare ale neamului.

Ce se va face școala românească, ce se vor face numeroasele echipe de propagandă culturală dacă mîine ne va lipsi cartea, adică însuși materialul, singurul pe care se bazează învățămîntul și propaganda? Și dacă temelia culturii noastre, ca a tuturor, este cartea, producătorii cărții trebuie în primul rînd stimulați, ca prin intensificarea ei să se procure școalei și celorlalte mijloace de răspîndire a culturii elemente cît mai numeroase de viață. În situația actuală însă a producției cărții românești, dacă desinteresul statului va continua, sîntem amenințați să ne pomenim, într-un viitor poate nu tocmai depărtat, și fără scriitori și fără editori.

În eternitate nu ne vom puteam alimenta numai din ceea ce s-a produs pînă azi. Creația continuă e principiul vital al culturii. În împrejurările de azi energiile creatoare se află într-o clipă de grea cumpănă. Editorii, din cauza lipsei de capital, de cîțiva ani își restrîng din ce în ce tipărirea operelor noi. Cărțile desfăcîndu-se anevoie și deci cerînd imobilizarea de capitaluri tot mai mari, editorii au ajuns să nu mai îndrăznească a tipări decît opere de scriitori consacrați a căror desfacere le asigură recuperarea capitalului într un răstimp convenabil. Astfel poezia, nuvela, drama, critica, studiile, care în general se vînd mai greu, nu mai figurează aproape deloc în cataloagele editorilor, scriitorii tineri, pe de altă parte, sînt nevoiți să-și păstreze în sertare manuscrisele și, dezgustați, să renunțe definitiv. Cîte talente nu se vor fi pierzînd, care altfel încurajate ar putea sluji literelor românești.

Statul, care ajută și încurajează industria, comerțul, agricultura, e cu atît mai obligat să se îngrijească de posteritatea sufletească a țării, mai ales că aceasta, nefiind de necesitate imediată, nu strigă atît de mult. Alte țări, cu trecut literar multisecular, nu încetează a chibzui și aplica diferite metode spre a asigura dezvoltarea normală a creației literare și științifice. Pînă și Franța, a cărei literatură clasică constituie o comoară fără pereche în lume, unde scriitorii și editorii desfășoară o activitatea nebănuit de bogată, rezemîndu-se pe multe milioane de cititori, găsește totuși necesar să cumpănească o legiferare specială pentru a veni în ajutorul scriitorilor, asigurîndu se condiții de viață și producție mai bună. Cu atît mai mult la noi, al căror trecut literar e atît de modest, care trebuie să facem sforțări imense pentru a răscumpăra un trecut neprielnic activității spirituale, care nu ne putem bizui decît pe un contingent redus de cititori – sîntem datori să ne îngrijim de soarta cărții românești, s-o ocrotim cel puțin cît o industrie națională oarecare, să încurajăm și stimulăm efortul creatorilor ei.

Ceea ce s-a făcut pînă acum, de altfel prea puțin, nu mai poate continua. Prin mici ajutoare bănești acordate întîmplător scriitorilor, prin achiziționări de cărți făcute la voia întîmplării și mai totdeauna fără a se ține seama de valoarea operelor nu se slujește efectiv creația și nici nu se poate stimula editura românească. Inițiativa particulară, oricît de bine intenționată, se izbește de prea numeroase dificultăți economice spre a putea face față, singură, cerințelor reale.

Iată de ce ne permitem, Domnule Ministru, a vă înainta în cele ce urmează un proiect care se poate realiza cu mijloacele normale ale ministerului și care totuși credem că ar putea da rezultate importante pentru propășirea cărții noastre. Pornim de la principiul că statul, în speță Ministerul Artelor, nu poate și nu trebuie să ajute decît munca efectivă sub formă de operă literară sau științifică. Și apoi, același ajutor trebuie să cuprindă simultan pe toți colaboratorii operei ajunsă în public: scriitor, editor și librar. Ținînd seama de acestea socotim că Ministerul Artelor ar putea rezerva o sumă din subvențiile cu caracter nedefinit care să înlesnească tipărirea de opere literare și științifice, în felul următor:

O comisie permanentă, atașată Ministrului de Arte și compusă din scriitori, oameni de știință și reprezentanți ai editorilor, s-ar însărcina cu examinarea manuscriselor operelor scriitorilor și savanților care ar dori să beneficieze de spijinul ministerului. Comisiunea n-ar avea să se pronunțe asupra valorii intrinseci a operei prezentate, ci numai asupra unui nivel de publicabilitate, ca astfel comisiunea să nu devie și nici să poată fi privită ca un oficiu de cenzură a operelor respective. Avizul de publicabilitate dat de comisiune ar constitui o obligație pentru minister, în marginile mijloacelor sale stabilite, de a subveni la cheltuielile de tipar ale operei respective.

Pe baza acestui aviz autorul ar putea trata cu un editor asupra onorariului și condițiilor tehnice de tipar. Editorul ales va prezenta ministerului un deviz de costul tiparului pentru numărul de exemplare fixat de comisiune, iar ministerul, din fondurile sale, va avansa editorului, în contul operei respective, suma necesară pentru confecționarea cărții. Cartea va trebui să apară apoi, în editura respectivă și constituind proprietatea editorului respectiv, printr-un termen anume fixat. Editorul rămîne responsabil față de minister pentru suma de bani primită, care va fi obligat s-o ramburseze fie printr-un număr de exemplare de-ale cărții respective egal cu suma primită, fie în bani fără dobîndă, plătibili ministerului la sfîrșitul desfacerii cărții sau cel mult în trei ani de la apariția ei. Editorul va fi ținut să verse autorului la apariția cărții 25% din onorariul cuvenit, iar restul din trei în trei luni pînă la împlinirea unui an de la apariție.

Nu se vor acorda asemenea ajutoare decît editorilor care prezintă depline garanții de solvabilitate și numai întrucît editează în mod obișnuit opere de autori români. În nici un caz nu se vor putea acorda unui editor ajutoare pentru tipărirea de cărți decît cel mult în proporția de 1 – 1, adică după o carte de autor român contemporan tipărită pe cheltuiala sa, una de tipărit pe cheltuiala ministerului.

Numărul de exemplare ce se vor tipări se va fixa, pentru fiecare carte de autor român, ținîndu-se seama de avizul editorului respectiv.

Socotind cu 60.000 lei costul unei opere, prin acest mijloc s-ar putea lesne tipări într-un an 100 cărți, în afară de cele ce se tipăresc normal, iar cheltuielile ministerului n-ar fi nici măcar cît subvenția celui mai modest Teatru Național din provincie. Și pe cînd subvenția ce se dă unui teatru e pierdută, iar efectele obținute în schimbul ei sînt trecătoare, ca a oricărui spectacol, cele 100 cărți răspîndite în vreo 500.000 exemplare ar rămîne permanent în casele cititorilor și pe deasupra ministerului i s-ar înapoia suma subvenției acordate, fie în numerar, fie în cărți de aceeași valoare, care i-ar îngădui să-și îmbogățească constant și automat bibliotecile existente sau ce s-ar mai crea.

Pe de altă parte, prin aceiași bani, care s-ar întoarce totuși statului, s-ar asigura: scriitorilor un onorariu demn și în conformitate cu activitatea efectiv desfășurată, un onorariu a cărui plată în termen fix ar fi garantată (s-ar evita astfel spectacolul scriitorului client al milei ministeriale); editorilor o posibilitate de a lucra mai intens, avînd și un beneficiu onorabil, de-a redobîndi încrederea în ei înșiși și de-a se întrece în a pune mai mult capital propriu spre a putea obține și concursul ministerului; librarilor, mijloace mai multe de existență și rîvnă mai bună de a desface cărțile românești și de a le prefera cărților străine.

Ne îngăduim să adăogăm, Domnule Ministru, că de această solicitudine ar beneficia, în mod firesc, tocmai operele care azi, din cauza diverselor dificultăți, nu se mai tipăresc aproape deloc, deși poate că ele sînt mai necesare culturii noastre decît cărțile mai favorizate de publicul cititor. Ar fi astfel poeziile, critica, drama, istoria literară, eseurile de tot felul, lucrări științifice de popularizare sau de specialitate etc. S-ar putea da un avînt special și traducerilor bune, după autorii clasici străini, procurîndu-se mijloace de cîștig cinstit atîtor scriitori care azi tînjesc…

Dar nu insistăm, Domnule Ministru, nici asupra perspectivelor ce s-ar deschide astfel producției de organizare a realizării acestei propuneri. Un regulament special, amănunțit, s-ar putea lesne alcătui, în care să se prevadă toate. Societatea Scriitorilor Români, prin subsemnatul și alți reprezentanți ai ei, ar fi deosebit de bucuroasă să se pună la dispoziția dvs. pentru tot ce privește înfăptuirea unei opere de la care noi așteptăm rezultate deosebit de fericite pentru viitorul cărții noastre românești.

Nu ne îndoim că veți binevoi a chibzui cu toată solicitudinea cuvenită propunerea noastră și că, adoptînd-o, veți pune-o în practică în cel mai scurt timp posibil. Va fi prima încercare serioasă din partea Ministerului Artelor de a acorda și literelor sprijinul și importanța ce le merită, cu atît mai mult cu cît sacrificiile materiale cerute sînt, credem, cum nu se poate mai reduse.

Primiți, Domnule Ministru, expresiunea deosebitei noastre stime.

Mai multe