Un nume de apărat

Citiţi şi omagiul adus lui Michel Tournier de către Radu Sergiu Ruba – aici.

Cînd un bărbat sau o femeie iese din sfera privată pentru a intra în spaţiul public, fie al spectacolului, fie al literaturii, opţiunea pseudonim sau nu se impune de îndată. A opta pentru pseudonim înseamnă probabil a dori să-ţi protejezi viaţa privată sau să cauţi o ruptură  de mediul familial. Înseamnă să alegi o marcă personală, mai strălucitoare decît cea pe care ţi-a dat-o familia. Nu există o regulă generală, nu există decît cazuri particulare, interesant fiecare printr-un aspect sau altul. 

Înţelegem că Louis Farigoul n-a dorit să-şi păstreze acest nume bine mirositor desemnînd cimbrul provensal. Dar de ce naiba s-a dus el să caute numele de Jules Romains, care este cel al unui pictor italian celebru (Giulio Romano) de la începutul secolului al XVI-lea? Gérard Labrunie avea el nevoie într-adevăr să se cheme Gérard de Nerval? Sună frumos Labrunie. Iar Louis Poirier trebuia să-şi aleagă el acest nume dur şi sec de Julien Gracq? Fiecare dintre ei ar avea, fără îndoială, o explicaţie de servit.

Şi mai curioase sînt opţiunile oamenilor spectacolului: cînd a turnat primul său film, Gigolette, în 1932, domnişoara Simone Roussel a crezut că trebuie să se numească Michèle Morgan, nume mai distins şi-n primul rînd mai onirogen decît Simone Roussel. În aceeaşi epocă, Jean Moncorgé şi-a luat numele de Gabin, care era cel al music hall-ului tatălui său. Debutînd în 1961, Jean Philippe Smet joacă o carte americană luîndu-şi numele de Johnny Halliday. Caz probabil unic este cel al lui Fred Astaire, care a dat înapoi în faţa strălucirii excesive a numelui său real, Frederic Austerlitz.

În schimb, Brigitte Bardot, Jacques Dutronc şi Juliette Binoche s-au acomodat bărbăteşte cu nume de familie cel puţin prozaice.

În timpul vizitelor în şcoli, tinerii mei cititori mă întreabă uneori dacă Tournier este sau nu un pseudonim. Le răspund: copii, reflectaţi o secundă! N-aş fi ales un nume atît de banal şi de comun dacă l-aş fi schimbat pe al meu.

Nu înseamnă că ideea nu mi-a venit, dar o întîmplare greu de crezut mi-a dejucat veleităţile pseudonimice. Să amintesc mai întîi că una din străbunicile mele se numea Anus. În ajunul publicării primei cărţi, mă prefăceam că aş vrea să reiau acest nume. Era o pură provocare din parte-mi şi nimeni nu a vrut să mă ia în serios.

Marele şoc pentru mine s-a produs în septembrie 1966, pe trotuarul străzii Du Bac. Ieşeam de la Gallimard, unde primul meu roman trebuia să apară în martie 1967. În timpul vacanţei traversasem Bretania şi numele unui burg destul de mare, Brasparts, aproape de Muntele St‑Michel, mi-a apărut cu atît mai simpatic cu cît voiam să-mi păstrez prenumele Michel. Îl întîlnesc atunci pe Roland Laudenbach, pe care-l cunoşteam de multă vreme şi care conducea editura Table Ronde, situată în apropiere. Schimbăm cîteva cuvinte şi îi spun că am de gînd să mă decid în fine să public cîte ceva, drept care îi dau o idee despre romanul meu Vineri. Apoi adaug: ah, dar trebuie să ştii că va apărea sub un pseudonim. Da, am hotărît să mă cheme Michel Bras­parts. Rezultatul e fulgerător: îl văd înlemnind, pălind, fixîndu-mă cu un soi de groază. Ce-oi fi spus, Dumnezeule? El a sfîrşit prin a rosti cu o voce firavă: „Cum? Nu ştiai c-am publicat o întreagă operă sub acest nume?“

De data asta eu eram cel distrus. Nu ştiam că gafasem. Laudenbach mi-a întors spatele şi cred că nu l-am mai revăzut de atunci. Dar n-am făcut decît un pas pînă la Gallimard pentru a arăta că, hotărît, voi publica sub numele de Tournier.

Mă folosesc totuşi ici şi colo de nume de împrumut, în cazuri foarte precise. Cel mai frecvent este Angelus Choiselus, Choisel fiind numele satului meu. De ce? Fiindcă sînt un om modest, resimt un fel de jenă uneori în a scrie lucruri prea de tot sublime. Le atribui atunci acestui sfînt, nu fără a-i saluta geniul: „După cum admirabil a spus-o misticul Angelus Choiselus“ etc. Doriţi un exemplu? Iată-l: „Săvîrşeşte bucuros şi cu inima uşoară aventuroasa călătorie a vieţii, a iubirii şi a morţii şi fii liniştit! De te poticneşti, n‑ai să cazi niciodată mai jos de mîna Domnului“. Cum vreţi ca o asemenea frază să fie semnată de un nume atît de vulgar ca Tournier?

Aceste consideraţiuni nu sînt atît de strict personale pe cît par. Sophie Bassoul, care e fotograf, a avut curiozitatea de a căuta şi de a fotografia 30 de Michel Tournier trăind azi în Franţa. Fiecare din ei ar trebui întrebat cîtă aventură, cîtă ofensă şi cît noroc i-a adus acest nume. Ar fi de efectuat o muncă de comparare şi de confruntare. Printre deosebirile evidente, ar fi pasionant de descoperit trăsăturile comune, a se citi o trăsătură comună. Dar această trăsătură să nu fie cea săpată deja pe chipurile lor.

Text inedit, traducere de Radu Sergiu Ruba

Foto: wikimedia commons