Un nou model de business pentru industriile creative?

Dematerializarea bunurilor culturale şi, în general, digitalizarea pun noi probleme artiştilor şi producătorilor. Industria muzicală şi cinematografică pierde anual miliarde de euro din cauza pirateriei: piesele muzicale şi filmele ajung de pe DVD sau CD direct în reţea, de unde sînt apoi preluate şi redistribuite fără ca nimeni să nu mai plătească nimic. Artiştii sînt astfel privaţi de drepturile de autor cuvenite iar casa de producţie vinde mai puţine discuri pentru că muzica circulă la liber. Tentative de reglementare există, însă ele nu reuşesc să ţină pasul cu tehnologia. Şi nici cu pofta oamenilor de a împărţi cu alţii un bun considerat al nimănui, deci al tuturor.

Franţa încearcă deja de cîţiva ani să se impună în Europa ca lider în lupta împotriva pirateriei şi a contrafacerii. Într-o bună măsură a şi reuşit, adoptînd o lege severă care sancţionează descărcarea ilegală de conţinut cultural. O instituţie a statului supraveghează transferurile de date din reţea şi-i pedepseşte, printr-un mecanism de „ripostă graduală“, pe utilizatorii de Internet care descarcă fişiere protejate de legea drepturilor de autor. Legea HAOPI a stîrnit numeroase controverse inclusiv în rîndul producătorilor de muzică şi/sau film pe care, teoretic, ar trebui să-i protejeze: mulţi consideră că legea îngrădeşte circulaţia operelor de artă şi, prin urmare, face mai mult rău decît bine. 

Un proces referitor la un (presupus) delict datînd de acum cinci ani stîrneşte în prezent şi mai multă vîlvă. Un tînăr de 25 de ani este acuzat de piraterie şi riscă trei ani de închisoare, 300.000 de euro amendă şi plata a şase milioane de euro despăgubiri către casele de producţie care s-au constituit în părţi civile. În 2005, Vincent Valade a creat site-ul Emule Paradise pe care erau indexate cîteva mii de filme – unele atît de recente, încît nici măcar nu apucaseră să fie distribuite în sălile de cinema. Însă anchetatorilor nu le va fi uşor să demonstreze vinovăţia. Dacă valoarea prejudiciului poate fi estimată cu precizie (se ştie cîte fişiere au fost distribuite), făptaşul nu poate fi identificat. Vincent Valade nu s-a aflat nici o clipă în posesia bunurilor „furate“, el doar a pus la dispoziţia utilizatorilor legături spre fişierele partajate ale altor utilizatori din reţea. Descărcarea filmelor s-a făcut gratuit, însă inventatorul site-ului a încasat aproape o jumătate de milion de euro din publicitatea afişată pe site – un profit incredibil raportat la investiţia iniţială, de doar cîteva mii de euro...

Într-adevăr, bunurile culturale trebuie să circule – şi Vincent Valade a înţeles foarte bine acest lucru. „Afacerea“ sa se bazează exact pe elementul care întreţine şi, în acelaşi timp vulnerabilizează industriile creative. El a înţeles foarte bine că CD-ul, ca instrument de transport, este depăşit, că producţia de bunuri culturale nu mai poate fi legată de vreun suport. Pe de altă parte, creatorii se plîng că sînt văduviţi de o bună parte a profitului pentru că beneficiarii „prestaţiei“ artistice au acces gratuit la bunurile pe care ei le oferă. Ce e de făcut? Dar dacă l-am privi pe Vincent Valade nu ca pe un infractor, ci ca pe inventatorul unui nou model de business pentru industriile creative? Dar dacă s-ar plăti artiştii din traficul pe care îl face descărcarea producţiilor culturale? Dar dacă s-ar găsi o formulă care să împace dreptul (legitim) al autorilor de a obţine venituri din difuzarea operei, încurajînd tocmai difuzarea?