Un non-caz de lipsă de umor

13 aprilie 2016   La zi în cultură

Ce înseamnă libertatea de exprimare şi de unde încep ofensa, insulta, calomnia? Există limite ale umorului – fie că vorbim de scrieri satirice, de caricaturi, de numere de cabaret, de sketch-uri TV? Există o deontologie a umoriştilor? Rîdem oricum, de oricine, în orice situaţie? Cîteva cazuri recente arată că e nevoie de autoreglementare.

Acum trei săptămîni, revista satirică Charlie Hebdo publica o caricatură care‑l înfăţişează pe cîntăreţul belgian Stromae întrebînd „Tată, unde eşti?“, înconjurat de fragmente dintr-un corp uman care răspund: „ici“, „acolo“, „şi acolo“; caricatura era o aluzie la tatăl solistului, care a murit în genocidul din Rwanda, cu corpul tăiat în bucăţi. Aceeaşi gazetă a publicat acum vreo două luni o caricatură în care apărea micul Aylan, copilul găsit înecat pe o plajă, lăsat în urmă de refugiaţi – o imagine care a devenit emblematică pentru mizeria şi durerea celor care vin în Europa împinşi de sărăcie şi de războaie. Desenul avea următorul comentariu: „Ce ar fi devenit Aylan dacă se făcea mare? Violator în Germania!“

Dreptul la exprimare liberă e considerat, în Franţa, cel puţin, mai presus de dreptul la intimitate, la demnitate, la memorie. Pare că dreptul la umor e chiar superior bunului-simţ. Sigur, nu există nici o lege care să tempereze prostul gust. Şi nici pe publicul larg nu te poţi baza că va sancţiona asemenea derapaje.

În Germania, mai ales pe fondul înţelegerii (mediate de Angela Merkel) cu privire la preluarea, de către Turcia, a unui număr importat de refugiaţi sirieni, dar şi datorită tendinţelor autocratice tot mai evidente ale puterii de la Ankara, preşedintele Recep Erdogan e tot mai ridiculizat în ştiri şi comentarii. Recent, realizatorul emisiunii satirice Neo Magazin de la ZDF i-a dedicat preşedintelui turc un „poem“ în care spune că lui Erdogan „îi place să sodomizeze capre, să discrimineze minorităţi, să bată kurzi, să lovească în creştini şi să se uite la pornografie infantilă“, că „o are mică“ etc. O emisiune de umor, încă una, dintr-o lungă serie. Nu e clar cine a rîs la glumele lui Jan Böhmermann. Ştim însă cu siguranţă că Recep Erdogan n-a rîs deloc. Şi că acum vrea să-i dea o lecţie umoristului.

Sesizat printr-o notă verbală, guvernul german trebuie acum să răspundă solicitării primite din partea Ambasadei Turciei. Conform dreptului german, şefii de stat şi de guvern străini, membrii guvernelor şi reprezentanţii misiunilor diplomatice se bucură de protecţie specială inclusiv în ceea ce priveşte atingerea adusă demnităţii. Insulta adusă unui şef de stat străin se pedepseşte conform Codului Penal (art. 103) cu amendă şi pînă la trei ani de închisoare, plus despăgubiri, dacă aşa cere petentul. Dacă va fi acţionat în judecată pentru calomnie, Böhmermann riscă pînă la 5 ani de închisoare. În cazul de faţă, procedura e însă mai complicată: pentru ca Justiţia să se sesizeze, e nevoie nu doar de o plîngere din partea părţii vătămate (şeful statului turc), ci şi de o împuternicire din partea guvernului german.

Pînă la verdict, în caz că va exista vreunul în acest caz, emisiunea va fi transmisă în continuare, în acelaşi format – a spus producătorul. La ora la care şefii postului de televiziune dădeau aceste asigurări, emisiunea nu apăruse încă pe site. O formă de (auto)cenzură? O măsură de precauţie pe Internet? E, oricum, inutil: în urma scandalului, „poemul“ lui Jan Böhmermann a fost oricum citat & redifuzat, integral sau prescurtat, pe mai toate posturile de televiziune.

Emisiunea satirică ar putea produce şi efecte serioase: există partide care se folosesc de acest caz pentru a încerca eliminarea acestor paragrafe din Codul Penal. Crima de lezmajestate nu mai e de actualitate – e argumentul lor. Aşa este! „Cazul“ Böhmermann e, de fapt, un non-caz. Iar umoristul ar trebui sancţionat, în cel mai rău caz, cu nişte bile negre pentru non-umor.

Şi, pînă la urmă, rîdem oricum, de orice? Îmi amintesc totuşi răspunsul unuia dintre caricaturiştii de la The New Yorker atunci cînd a fost întrebat ce înseamnă o caricatură bună: umorul de calitate? E greu de definit – a explicat el. Pot însă să vă spun că prefer caricaturile care ne oferă şansa să rîdem de noi înşine. Să rîzi de alţii e prea facil – a spus el. Şi cîtă dreptate are. Mai ales cînd „alţii“ e Erdogan.

Mai multe