Un milion şi jumătate de cititori

România este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește consumul de carte. O spune acum, cu cifre, un studiu realizat de Federația Editorilor Europeni. E vorba de o cercetare amănunțită care arată cum a evoluat în ultimii zece ani piața de carte. În Europa, industria cărții pare că și-a revenit după criza financiară. Dar se prefigurează o nouă criză, sistemică, de această dată. Deși numărul de titluri noi crește constant – anul trecut, în Europa s-au publicat peste cinci sute de mii de titluri noi –, tirajele sînt tot mai mici. La fel și profiturile editurilor. De fapt, evoluția tendințelor e asimetrică: profitul e în scădere, proporțional cu numărul de titluri noi publicate. Cititorii nu mai țin pasul cu tot ce se publică. Piața nu mai asimilează o diversitate atît de mare de „produse“ noi.

O altă concluzie interesantă a studiului: cărțile în format electronic evoluează lent, ele rămîn în continuare un fenomen mai degrabă marginal, în ciuda progresului tehnologic, în ciuda accesului larg la tehnologie. În fine, cea mai mare problemă a industriei de carte o reprezintă difuzarea. Numărul librăriilor a scăzut, aproape peste tot în Europa. Efectele nefaste sînt greu de cuantificat.

Cît privește statisticile referitoare la România, ele arată îngrijorător. Sîntem cam un milion și jumătate de cititori cu totul – în varianta cea mai optimistă. Tirajele medii sînt printre cele mai mici din Europa. Numărul de librării raportat la numărul de locuitori e, iarăși, extrem de scăzut. Suma de bani alocată pentru achiziția de carte e infimă în comparație cu media europeană. Etc. Una peste alta, piața de carte din România înseamnă o cifră de afaceri de aproximativ șaizeci de milioane de euro. Tot cam șaizeci de milioane are și Bulgaria, doar că la o populație de două ori mai mică. Tot o populație înjumătățită față de România are și Ungaria, dar acolo, piața de carte se ridică la peste două sute de milioane de euro. În orice ecuație ai pune-o, industria cărții din România șchioapătă.

În ceea ce privește promovarea lecturii, vremea micilor cîrpeli a trecut. Reducerea TVA la carte, acum doi ani, a fost doar o gură de oxigen pentru un organism aflat în colaps. Printre altele, și pentru că sectorul librăriilor e în declin. Sînt tot mai puține librării în țară. Există chiar și orașe de talie medie care au rămas fără librării. Nici nu mai știi care e cauza și care e efectul: au dispărut cititorii pentru că nu mai există librării? Sau librăriile s-au închis pentru că nu mai sînt cititori?

O să mi se reproșeze că, în fond și la urma urmei, banii cei mai mulți rămîn în lanțul de difuzare, că doar librăriile, nu-i așa, vînd cărți, percep comisioane și apoi tot amînă plățile către edituri. E adevărat. Dar faptul că au dispărut atît de multe unități, faptul că doar puține lanțuri se mai dezvoltă, faptul că există atît de puține librării independente arată că sistemul funcționează la limita de jos a rentabilității, dacă nu cumva chiar sub linie. De bine, de rău, scriitorii și-au cîștigat un statut și o recunoaștere. La fel și editorii, care, pentru a-și apăra interesele, au găsit formule de asociere. Încet-încet, începe să fie recunoscută și munca bibliotecarilor, chiar dacă sînt în continuare subfinanțați și subapreciați. Librarii, însă, au rămas, în acest parcurs al cărții de la scriitor la cititor, singurii fără statut.

Poate e cazul ca statul să se implice mai mult în susținerea lecturii. Misiunea e nu doar urgentă, ci și esențială. În joc nu e atît piața de carte, cît bazele unei educații elementare. Fără cărți, fără educație, românii vor fi condamnați la sărăcie și la o existență periferică în raport cu Europa și cu modernitatea. Apropo de intervenția statului: Franța și Germania susțin țintit piața de carte. Nu doar prin taxare scăzută, ci și prin subvenții directe îndreptate spre librării: pentru reabilitare, pentru formarea personalului, pentru programare de evenimente. Nu poți spera la un număr mare de vizitatori (și de cumpărători de carte) dacă nu transformi librăria într-un spațiu într-adevăr atractiv. Iar în Italia s-au introdus, începînd de anul trecut, așa-numitele bonuri culturale, adică niște cecuri cu valoare fixă oferite tinerilor pentru a achiziționa bilete de intrare la teatru, concerte și muzee sau pentru a-și cumpăra cărți. Există deci modele pe care le-am putea prelua în dezvoltarea politicilor culturale sau de educație.