Un loc plăcut şi numai al lor

18 august 2005   La zi în cultură

Mereu am visat să ating performanţa amorului la distanţă: fără văz, fără auz, fără pipăit, culmea, fără gînd - gîndul e ghidat, doar vine de la creier. Un amor pe care nu-l poţi localiza, ca acele energii bezmetice care circulă în afara materiei. Dacă aş atinge această performanţă, îmi spuneam, n-ar mai exista nici timpul, nici spaţiul, nici vîrsta, nici trupul - nimic, doar acea curgere lentă a unei mîini imateriale prin altă mînă imaterială, cum ai turna un lapte într-un ibric fără fund; un fluid fără limite pentru că nu atinge. Atingerea e lovire de un obstacol. Materia opreşte intenţia. O intenţie continuă, cred că asta visam. Dar acest am nevoie de altceva nu vine dintr-o urgenţă practică de a schimba rochia veche care nu te mai încape şi crapă la cusături pe una potrivită măsurii tale de acum - e mai degrabă o tînjire după ceva neştiut care ţi-a fost promis. Mă gîndesc la adolescenţii frumoşi şi îndrăgostiţi căutîndu-şi - oare îşi mai caută şi azi? - refugiul prin cimitire. Într-Un loc plăcut şi numai al lor, de Peter Beagle (Editura Polirom), un corb aduce ba un sandviş, ba o friptură, ba un ziar, ba o carte de la anticariat, chiriaşului Rebeck, care locuieşte de vreo douăzeci de ani buni într-un cavou şi vorbeşte cu spiritele îndrăgostite ale morţilor tineri. Se pare că numai unii muritori au şansa de a vedea fantomele, de a cînta împreună cu ele, de a suferi alături de ele, de a le veni în ajutor, atunci cînd oamenii care nu le văd vor să le impună legea necruţătoare a timpului lor pămîntean - iminenta despărţire. Locul plăcut şi numai al lor nu e doar cimitirul, un cimitir-pat în care se iubeşte dormind, este o comuniune indestructibilă de o inegalabilă tandreţe, o comuniune sublimă, încărcată de erotism, în care nu mai funcţionează nici un alt imperativ în afara iubirii. Cam cum stau lucrurile pe aici, încearcă să ne lămurească bizarul corb...

Mai multe