Un loc plăcut şi numai al lor
Mereu am visat să ating performanţa amorului la distanţă: fără văz, fără auz, fără pipăit, culmea, fără gînd - gîndul e ghidat, doar vine de la creier. Un amor pe care nu-l poţi localiza, ca acele energii bezmetice care circulă în afara materiei. Dacă aş atinge această performanţă, îmi spuneam, n-ar mai exista nici timpul, nici spaţiul, nici vîrsta, nici trupul - nimic, doar acea curgere lentă a unei mîini imateriale prin altă mînă imaterială, cum ai turna un lapte într-un ibric fără fund; un fluid fără limite pentru că nu atinge. Atingerea e lovire de un obstacol. Materia opreşte intenţia. O intenţie continuă, cred că asta visam. Dar acest am nevoie de altceva nu vine dintr-o urgenţă practică de a schimba rochia veche care nu te mai încape şi crapă la cusături pe una potrivită măsurii tale de acum - e mai degrabă o tînjire după ceva neştiut care ţi-a fost promis. Mă gîndesc la adolescenţii frumoşi şi îndrăgostiţi căutîndu-şi - oare îşi mai caută şi azi? - refugiul prin cimitire. Într-Un loc plăcut şi numai al lor, de Peter Beagle (Editura Polirom), un corb aduce ba un sandviş, ba o friptură, ba un ziar, ba o carte de la anticariat, chiriaşului Rebeck, care locuieşte de vreo douăzeci de ani buni într-un cavou şi vorbeşte cu spiritele îndrăgostite ale morţilor tineri. Se pare că numai unii muritori au şansa de a vedea fantomele, de a cînta împreună cu ele, de a suferi alături de ele, de a le veni în ajutor, atunci cînd oamenii care nu le văd vor să le impună legea necruţătoare a timpului lor pămîntean - iminenta despărţire. Locul plăcut şi numai al lor nu e doar cimitirul, un cimitir-pat în care se iubeşte dormind, este o comuniune indestructibilă de o inegalabilă tandreţe, o comuniune sublimă, încărcată de erotism, în care nu mai funcţionează nici un alt imperativ în afara iubirii. Cam cum stau lucrurile pe aici, încearcă să ne lămurească bizarul corb...