Ultrachipul

30 aprilie 2014   La zi în cultură

Primăvara coreeană începe în China, în deşertul Gobi, printr-un vînticel. Abia după ce pulberea gălbuie, adusă anual de acolo prin aprilie, începe să capete un luciu fosforescent peste mobilele din apartamentele coreene, poţi spune că a început cu adevărat primăvara. Coreenii numesc adierea, gonflat, „furtuna de praf galben“. Nici magnoliile, nici cireşii înfloriţi şi nici tufele violete de azalee nu sînt, cu adevărat, primele semne. Nemaivorbind de cocori, care – ştiam din filmele nord-coreene – se întorc primăvara. Cum n-am văzut picior de cocor în toţi anii coreeni, cred sincer că se întorc toţi, din motive de judicioasă figuraţie, doar în nordul peninsulei.  

Mai ştii că a venit primăvara pentru că vezi mulţimea de largi cozoroace de plastic, aplicate direct pe frunte cu o cordeluţă reglabilă, măşti chirurgicale, de unică folosinţă sau din bumbac variat colorat, asortabil, ori umbreluţe multicolore ieşind la plimbare. Odată cu soarele, apare şi un întreg arsenal de protecţie împotriva razelor sale şi realizezi astfel că idealul de piele sidefată, gheişată nu a părăsit nici un moment cultura est-asiatică. Apoi, afluenţa din faţa nenumăratelor magazine de cosmetice skin care, ce-şi invită clienţii prin largi boxe din care bubuie un pop glossy local şi de care nici o stradă nu duce lipsă. Încă de pe trotuar, aşezate îngrămădit în caserole colorate, cosmeticele coreene fac cu ochiul ambigen tuturor şi sînt, alături de restaurantele familiale, saune, biserici, karaoke, săli PC şi patiserii, o sursă sigură de venit mic-afacerist local. Vezi asta de cînd cobori în subsolul megareţelei de metrou seulez. Te întîmpină oglinzi mari, în care nu e nici o surpriză să observi oameni în toată firea aşezîndu-şi cochet o şuviţă rebelă sau doamne retuşîndu-şi machiajul. Trei obiecte poţi vedea în faţa ochilor unui navetist urban coreean (în această ordine): o oglindă, un ecran (toată gama smart) sau o carte. Niciodată călătorul de pe scaunul de vizavi. Metroul e un spaţiu suspendat în Asia, un pseudolimb al intimităţii. Nu e nici o surpriză să constaţi naturaleţea cu care fetele îşi scot, imediat după ce s-au aşezat, trusa de machiaj şi încep să retencuiască persona, masca zilnică. Totul, însă, cît mai proporţionat. Dacă tinerii japonezi, prin excentric vestimentar şi de machiaj, sînt mai degrabă gaultierieni, coreenii sînt integral cocochanelieni. (Chinezii sînt încă în faza botezabilă a imitaţiei.) Anii ’70-’80, rock glam vs swing, anii ’50.  

Ştii că a venit primăvara pentru că vezi schimbările de pe faţa colegilor, a studenţilor. Un cadou de majorat frecvent, banal, în Coreea, este operaţia estetică. Cabinetele de acest tip sînt, iar, o certitudine locală: fetele îşi fac, în primul rînd, o curbură occidentală a pleoapei, pentru machiaj. Dar gama e mult mai complexă, de la un pomet alungit, la o gingie ajustată. Băieţii sînt un pic mai conservatori, îşi ondulează uneori părul. De altfel, oglinjoara şi bigudiul sînt parte a instrumentarului identitar la purtător local. Ştiam că a venit primăvara şi pentru că studentele din primii ani aveau, dintr-odată, o figură mai matură, mai sofisticată, mai luminoasă, iar băieţii plecau în armată, pentru doi ani, de unde se întorceau cu o figură pentru care şi zîmbetul – ipostaza tipică a expresivităţii locale – devenea o sursă a gravului.

Aşezarea într-o imagine a sedus dintotdeauna un om al locului. De la stampe şi pînă la turismul fotografic, de la obsesia de nou-ajunşi pentru „imaginea Coreei în lume“ (acolo, ca şi aici, sub imperiosul lifting-ului permanent), şi pînă la cabinetul de chirurgie plastică. Nu e nefiresc cu totul, pentru un occidental, ca în Coreea să ţi se lipească feţe, asemănări. Trebuie, obligatoriu, să semeni cu cineva faimos. „L-ai văzut pe proful din Austria? Nu-i aşa că seamănă cu Jude Law? Dar pe cel din Italia? Orlando Bloom curat, ca să nu mai zic de cea din Brazilia, Mariah toată!“ chicotesc studenţii prin pauze, nu fără un pic de acid, tipic estic. (Pe un profesor de greacă, înalt prelat ortodox educat la Princeton, care-şi asortase cochet la regulamentara barbă o pereche de johnlennoni fumurii, îl porecliseră iconoclast şi gureş Bin Laden.)

Pentru o naţiune pe jumătate creştină, au un adevărat cult al chipului prelucrat. Cu cît e mai îndepărtat de locul lor, mai intangibil, mai impersonal, cu atît mai rîvnit, veche măsură a succesului marketat. Teama de „a-şi pierde chipul“, de a fi pus într-o situaţie imposibilă, fără răspuns, e atît de mare pentru mentalul est-asiatic, încît nu pun în mişcare doar coduri lingvistice ori comportamentale, ci oferă şi escapismul unui chip la purtător, fie acesta făcut dintr-o banală trusă de machiaj.

În sfîrşit, ştiam că a venit primăvara, pentru că puteam să gonesc nestingherit – fără masca cu care poţi respira normal în tăişul iernii peninsulare – pe lungii kilometri amenajaţi special lîngă fluviul Han, puteam să simt mirosul inconfundabil de mîl proaspăt, cînd cădeam lat de oboseală, cu faţa în soare, pe iarba de la picioarele mestecenilor plantaţi la staţia de metrou Ttukseom. Ştiam că a venit primăvara, pentru că peste tot în Coreea, în perioada aceasta, apăreau lampioanele colorate care anunţau că în a opta zi din luna a patra a calendarului lunar chinezesc se sărbătoreşte, cu lumini artificiale şi vesele care alegorice cu măşti, elefanţi şi dragoni de hîrtie creponată, ziua lui Buddha. Ultrachipul său rotunjor se uita, de acolo, de sub iluminarea electrică a paradei, la neliniştiţii săi supuşi, şi înapoi în Gobi, cu un bonom zîmbet, blowin’ in the wind.  

Mai multe