Ultimul erou de acţiune al epocii Ceauşescu

9 ianuarie 2013   La zi în cultură

Sergiu Nicolaescu a murit pe 3 ianuarie 2013, la vîrsta de 82 de ani. Prin acest text îmi plătesc tributul faţă de unul dintre eroii şi starurile mele de cinema favorite, care s-a bucurat de o popularitate importantă în Iran.

Legătura Iranului cu România

În iunie 1989, Ayatollahul Khomeini, liderul revoluţiei parcă fără sfîrşit din 1979, a murit la vîrsta de 86 de ani. Printre cei cîţiva politicieni din Vest care s-au ostenit să facă o călătorie la Teheran, pentru a-şi prezenta omagiile faţă de Ayatollahul decedat, aflat în recent construitul său mormînt (care se extindea rapid şi care aducea, mai degrabă, a sanctuar), era şi un bărbat scund, cu cravată. Să vezi un şef de stat european, chiar unul din Estul continentului, era un lucru rar în acele zile. Ţara – care tocmai semnase un tratat cu Irakul, după opt ani de război istovitor – era complet izolată. Toate ţările vestice îl sprijineau pe Saddam Hussein.

Eu, fiind un copil curios, mi-am întrebat tatăl cine era acel bărbat, iar tata, considerînd, probabil, că noţiunea de preşedinte român ar putea fi prea vagă pentru mine, mi-a răspuns: este preşedintele ţării comisarului Moldovan. Răspunsul era suficient de puternic pentru cineva al cărui erou de cinema se întîmpla să fie din România: regizorul, actorul, producătorul Sergiu Nicolaescu.

Pînă la urmă, Nicolaescu s-a dovedit a fi un politician mai bun decît omologii săi români şi iranieni. Acum infamul Nicolae Ceauşescu a plecat din România pentru acea vizită în Iran, pe 18 decembrie 1989, lăsînd datoria înăbuşirii protestelor din ţara sa pe seama soţiei şi subordonaţilor săi. Două zile mai tîrziu, reîntors în România, a găsit o situaţie scăpată de sub control, iar, în final, o revoluţie care avea să cuprindă curînd multe ţări est-europene l-a răsturnat de la putere. A fost judecat şi executat în grabă – şi cu o anume cruzime – la doar o săptămînă după ce îl văzusem în viaţă la televiziunea iraniană. Călăii lui Ceauşescu au părut la fel de inumani precum însuşi dictatorul. Violenţa atrage violenţă, iar cei doi soţi au fost ucişi precum nişte animale.

O importantă eroare de calcul pentru un om care dăduse una dintre cele mai lungi şi mai previzibile puneri în scenă prin nenumăratele ore de înregistrări filmate, cu el şi „efortul său pentru autonomia României“.

La capătul celălalt, se aflau uluiţii politicienii iranieni care îl invitaseră. A început atunci o discuţie aprinsă referitoare la lipsa îndoielnică de informaţii în rîndul guvernului iranian despre situaţia curentă din România. „Cum puteţi invita un preşedinte, cînd acesta urmează să fie executat la o săptămînă după vizita de stat?“ Aceasta a fost întrebarea pe care cîţiva parlamentari i-au adresat-o prim-ministrului iranian. Vociferările au încetat în urma concedierii unuia dintre suspecţii de serviciu – ambasadorul Iranului în România.

Dar pentru mine, cu sursele mele limitate de eroism şi curaj din filme, nu se schimbase nimic. Am crescut uitîndu-mă la western-uri din Germania de Est, la filme de război bulgăreşti şi la seriale TV cu spioni, din Uniunea Sovietică, iar Nicolaescu era cel mai apropiat lucru de stilul şi emoţia cinema-ului despre care doar auzisem de la tatăl meu şi de la alţii, în legătură cu paradisul celor care mergeau la film – Iranul de dinainte de revoluţie.

Sergiu Nicolaescu pe care l-am cunoscut eu era un celebru erou de acţiune al popularului cinema român americanizat, al anilor ’70 şi ’80. Faima sa în Iran i-a adus-o o proiecţie cu 13 ani întîrziere a primei sale apariţii drept comisarul Moldovan în Un comisar acuză (un film din 1974, care, asemeni majorităţii filmelor în care a jucat, a fost regizat chiar de el). Povestea, plasată în anii ’40, este despre Moldovan, care investighează crimele comise într-o închisoare din Bucureşti de către fasciştii care poartă jachete din piele neagră. Filmul este bazat pe fapte reale, dar istoria sa, asemeni celei a lui Sergio Leone, reprezintă şi un plan de reînviorare a anumitor tipuri de îmbrăcăminte, atitudini şi stări care sînt mai legate de modă decît de istorie. Spre deosebire de Leone, şi relevat mai ales în vizionările mele de acum, Nicolaescu de-abia trece dincolo de montarea la modă, de tip western. Pentru el, istoria rămîne un mijloc de circulaţie pentru focuri de armă şi poveşti despre răzbunare.

Clişee din filme americane sînt înghesuite în desfăşurarea acţiunii: adjunctul simpatic şi de încredere; ultima scenă cu împuşcături, în peisajul suburban, ca o trimitere la Bonnie şi Clyde; coloană sonoră jazz de tip Don Ellis, în timpul conflictului nocturn din port; precum şi o absenţă vizibilă a personajelor feminine, care îmi reaminteşte de filmul Filiera franceză.

Un comisar acuză se încheie cu un punct culminant dramatic, în spatele unei biserici în care Moldovan este, evident, împuşcat şi ucis de nenumăraţi fascişti înarmaţi cu pistoale, într-un fel de filmare cu încetinitorul cum nu mai vezi nicicînd în zilele noastre: lungă, eroică şi coregrafiată. Lui Moldovan i-a luat patru ani pentru a reveni în pelicula Revanşa (toate datele de pe IMDb sînt incorecte), care a fost mult mai violent şi mai precis în exploatarea ţelurilor sale.

Filmul care încheie această serie a fost Duelul, cu muzică electro-disco şi o secvenţă de deschidere – asemeni celei realizate de Maurice Binder pentru James Bond – în care silueta lui Moldovan trage cu pistolul în toate direcţiile. Cu toate acestea, nu există nici o femeie prin preajmă, nici măcar sub forma unei siluete. Acesta are un alt model: Jimmy Cagney şi grupul de tineri actori The Dead End Kids. Astfel, comisarul devine bun prieten al oamenilor marginalizaţi. Pentru a evita platouri de filmare prea costisitoare, majoritatea filmului se desfăşoară printre ruine de după război – ceea ce e potrivit –, iar icoanele cu sfinţii ortodocşi devin un bun element complementar pentru saga de tip gangster-cu-semn-schimbat a lui Moldovan. Se pare că ar mai exista o a patra reîntrupare a lui Moldovan, în 2004, dar pe care nu am văzut-o...

În cea de-a doua jumătate a anilor ’80, trilogia a avut mare succes în Iran, mai întîi în cinematografe, iar apoi la TV. Sergiu Nicolaescu a reprezentat un substitut pentru filmele şi actorii americani interzişi, precum Dustin Hoffman, Robert De Niro şi Jack Nicholson. Aducea chiar şi cu George Segal (via Robert Stack) şi a încercat să fie la fel de la modă ca modelele sale americane. Nicolaescu umplea scena goală a celebrităţii, într-o ţară fără staruri. Mă îndoiesc că ştia el însuşi acest lucru.

Astfel că atunci cînd, recent, spre exemplu, The Huffington Post – după ce s-a referit la el drept regizor şi politician – spune că „Nicolaescu a fost şi actor, avînd cîteva roluri principale în cariera sa“, văzînd-o ca pe o explicaţie suficientă pentru un fenomen cultural, începi să îţi dai seama de ce înţelegerea altor forme de cultură populară, în opoziţie cu Hollywood-ul, a rămas, practic, limitată şi nepotrivită.

Pasiunea pentru cinema

Sergiu Nicolaescu s-a născut în 1930 în Tîrgu-Jiu, România. A descoperit cinema-ul cînd avea 8 ani, iar pasiunea sa pentru filme l-a adus deseori în sala de cinema, uneori văzînd un film de mai mult de două ori.

În 1948, tatăl său a fost arestat şi închis, din cauza convingerilor sale politice. Tema închisorii şi a justiţiei se repetă în seria comisarului Moldovan, care este încărcată cu apelul fictiv la istoria României.

După absolvirea facultăţii, Nicolaescu devine inginer mecanic, dar unul dintre colegii săi de la Politehnică, care lucra în industria filmului, l-a încurajat să-şi încerce norocul şi să-şi urmeze pasiunea pentru cinema. Mulţumită cunoştinţelor în inginerie, a devenit cameraman, iar în 1962 a realizat primul său scurtmetraj – Scoicile nu au vorbit niciodată –, care a fost un succes în România şi în Franţa. Acest film simbolic, cu o durată de 7 minute, a condus la regizarea primului său lungmetraj, o producţie franco-română din anul 1967 – Dacii (Les Guerriers, în franceză), care l-a făcut celebru. Filmul a fost sărbătorit în cadrul Festivalului de Film de la Moscova şi, drept urmare, regizorul a început cel mai ambiţios film al său, epopeea Mihai Viteazul, din 1971, care are o durată de aproape 200 de minute. Ulterior, firma americană Columbia s-a arătat interesată de film, l-a cumpărat pentru difuzarea internaţională, l-a redus la jumătate şi l-a distribuit cu titlul de The Last Crusade. Acesta a fost un alt film bine-cunoscut, difuzat la televiziunea iraniană.

Scenele de luptă din Mihai Viteazul erau incredibil de bine realizate şi nu putem ignora faptul că, în 1968, el era adecvat din punct de vedere tehnic să coregizeze un film împreună cu Robert Siodmak (iar veşnicul susţinător tehnic al marilor regizori, Andrew Marton, era şi el acolo) – o epopee europeană cu o distribuţie de top, în două părţi, cunoscută drept The Last Roman, avîndu-i ca protagonişti pe Laurence Harvey, Orson Welles, Sylva Koscina şi Harriet Andersson, care se bazează mai mult pe aura sexuală a lui Koscina, decît pe decoruri şi bătălii (există, de asemenea, şi o scenă cu Honor Blackman în cadă).

Nicolaescu, care a jucat în majoritatea filmelor sale, a realizat ultimul său film în 2012 – Ultimul corupt din România – ca sequel la penultimul, Poker. Regizorul iubea sequel-urile.

Excluzînd relaţia sa îndelungată cu politica, în calitate de parlamentar (el a fost ales senator în Parlamentul României în 1992, ca membru al Partidului Social Democrat), care a durat de la căderea lui Ceauşescu pînă în 2010, el şi-a urmat viziunea americană asupra cinema-ului popular în România şi, ocazional, peste hotare, în decursul a jumătate de secol de realizare de filme. A existat chiar şi un zvon că ar fi vrut să facă un film de război cu Arnold Schwarzenegger, dar proiectul nu s-a concretizat niciodată.

Filmele sale cu Moldovan au coincis cu anii dictaturii lui Nicolae Ceauşescu în România. Ambii erau politicieni şi „creatori de imagine“. Care dintre ei era un metteur en scène mai bun e dificil de spus, mai ales după filmul din 2010 Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, în regia lui Andrei Ujică, care montează curajos trei ore din sute de ore de înregistrări filmate ale lui Ceauşescu, în timpul îndelungatei perioade în care a deţinut puterea.

Opera cinematografică a lui Nicolaescu nu poate fi interpretată ca o încercare – similară cu a lui Ceauşescu – de a oferi un fals simţ al progresului, prin folosirea unor formule deja testate de divertisment de masă populist (Italia erei fasciste; cinema-ul popular nazist), care pretinde că foloseşte istoria ca sursă de bază, în vreme ce, de fapt, istoria reală e cea mai mică preocupare a sa.

„La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist, care are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul“, spune Andrei Ujică, regizorul filmului Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. „E doar o chestiune de nivel estetic, dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu.“

Acestei estetici polarizate o putem adăuga pe a lui Nicolaescu, în opoziţie cu Ceauşescu. Totuşi, rămîne întrebarea dacă nu cumva jucau acelaşi joc, prin folosirea camerei de filmat (şi, în cazul lui Ceauşescu, a tuturor mijloacelor de comunicare) pentru a crea o imagine înşelătoare de grandoare. Mă îndoiesc puternic că Nicolaescu nu era conştient de rezultatul acestei abordări specifice. Mă îndoiesc şi că era un simplu entertainer. Mă îndoiesc chiar că noţiunea de „simplu entertainer“ poate exista cumva.

Ehsan Khoshbakht este istoric de film, cunoscător al jazzului şi arhitect din nord-estul Iranului. Articolul a apărut pe blogul său personal, notesoncinematograph.blogspot.ro.

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL

Mai multe