U de la uliu

9 noiembrie 2021   La zi în cultură

Helen Macdonald (n. 1970) este scriitoare, poetă, ilustratoare și naturalistă, cercetător afiliat al Departamentului de Istoria și Filozofia Științei al Universității Cambridge. Fost bursier al Jesus College, Cambridge, a lucrat ca șoimar profesionist și s-a implicat în numeroase proiecte europene de cercetare și protejare a păsărilor de pradă. După ce a debutat ca poetă, în 2001, cu volumul Shaler's Fish, a publicat în 2006 Falcon, o istorie culturală a șoimăritului. A devenit cunoscută după publicarea volumului U de la uliu (H is for Hawk, 2014), un memoir despre suferința provocată de moartea tatălui său și încercarea de a o depăși prin adoptarea și îmblînzirea unui uliu porumbar. Cartea a primit Samuel Johnson Prize și Costa Book Award și a apărut recent, în traducerea Andreei Călin, la Editura Nemira, în Colecția „Orion”.

Avea să fie un uliu porumbar. Și iată ce s-a întîmplat mai departe: ochii mei au început să evite o carte care viețuia pe un raft din biroul meu. La început era doar un punct mort, un tic al pleoapei; apoi ceva ca un grăunte de somn în colțul ochiului. Mă uitam peste zona în care se afla cartea, cu o scurtă licărire de jenă pe care nu o puteam identifica exact. Curînd, nu mai puteam să stau la birou fără să conștientizez că e acolo. Al doilea raft de jos. Coperta din pînză roșie. Cotorul cu litere argintii. The Goshawk. De T.H. White. Nu voiam cartea acolo și nu voiam să mă gîndesc de ce și curînd am ajuns în etapa în care blestemata de carte era tot ceea ce vedeam cînd mă așezam la birou, chiar dacă era singurul lucru din cameră la care nu voiam să mă uit. Într-o dimineață, stînd acolo incapabilă să mă concentrez, am cedat: era penibil. M-am aplecat, am scos cartea și am pus- o pe birou, în fața mea. Era doar o carte. Nu era nimic în mod deosebit răuvoitor legat de ea. Era veche și pătată de apă și marginile cotorului erau lovite și zgîriate, de parcă fusese prin multe genți și cutii de-a lungul anilor. Hmm, m-am gîndit eu. Acum eram interesată de emoțiile mele. M-am gîndit cu atenție la carte, mi-am răsfirat sentimentele peste ea, așa cum cauți un dinte dureros cu limba. Neplăcerea era palpabilă, dar înfășurată într-un soi de premoniție care se cerea dezmembrată, pentru că nu eram sigură din ce era făcută. Am deschis cartea și am început să citesc. „Capitolul Unu“, scria. „Marți“. Și apoi: „Cînd l-am văzut pentru prima oară, era o creatură rotundă ca un coș de rufe acoperit cu o pînză de sac.“ Era o frază dintr-un timp îndepărtat și aducea cu ea senzația unui alt sine. Nu al omului care o scrisese: al meu. Sinele meu, la opt ani.

Am fost o fată slăbănoagă, prea înaltă, cu cerneală pe degete, binoclu atîrnat de gît și picioare acoperite de plasturi. Am fost timidă, cu labele picioarelor răsucite spre interior, gambe strîmbe, teribil de neîndemînatică, fără nicio abilitate sportivă și alergică la cîini și cai. Dar eram obsedată de ceva. De păsări. Mai ales de păsări de pradă. Eram sigură că sînt cele mai extraordinare făpturi care au existat vreodată. Părinții mei au crezut că această obsesie va ajunge și ea acolo unde ajunseseră toate: dinozauri, ponei, vulcani. N-a fost așa. S-a înrăutățit. La șase ani, am încercat să dorm în fiecare noapte cu brațele pliate la spate, ca niște aripi. Mai tîrziu, cînd am văzut imagini cu Horus, zeul egiptean cu cap de șoim, tot numai faianță și turcoaz, cu o dungă mustăcioasă perfectă dedesubtul ochilor săi mari, tulburători, m-a lovit o evlavie religioasă ciudată. Acesta era zeul meu, nu cel căruia ne rugam la școală: ăla era un bătrîn cu barbă albă și falduri. Săptămîni la rînd, într-o erezie secretă, am șoptit Dragă Horus în loc de Tatăl nostru cînd recitam rugăciunea Tatăl Nostru la adunările școlare.Era o adresare formală adecvată, credeam eu, de vreme ce o învățasem scriind felicitări de mulțumire pentru ziua de naștere. Obiceiurile uliului, specii de uliu, denumiri științifice pentru uliu; le-am învățat pe toate, mi-am lipit imagini cu răpitori pe pereții dormitorului și i-am desenat, de nenumărate ori, pe marginea ziarelor, pe bucăți de hîrtie, pe marginea caietelor de exerciții pentru școală, de parcă făcînd asta îi puteam aduce la viață. Îmi aduc aminte de un profesor care ne-a arătat fotografii ale picturilor rupestre din peștera Lascaux, explicîndu-ne că nimeni nu știa de ce oamenii preistorici desenaseră aceste animale. Am fost indignată. Eu știam exact de ce, dar la vîrsta aceea nu reușeam să-mi exprim intuiția în cuvinte care să aibă un sens, nici măcar pentru mine.

Cînd am descoperit că mai există încă ceva asemănător șoimăritului, lucrurile și-au mai pierdut din caracterul lor amorf religios. Le-am spus părinților mei îndelung încercați că urma să mă fac șoimar cînd voi fi mare și m-am apucat să învăț cît de mult am putut despre această artă miraculoasă. Eu și tata am vînat cărți despre șoimărit în zilele de vacanță cu familia și, una după alta, marile opere au venit acasă cu noi, trofee la mîna a doua în pungi de hîrtie, de la librării care nu mai există demult: Falconry de Gilbert Blaine, Falconry de Freeman și Salvin, Falcons and Falconry de Frank Illingworth, cea cu titlul măreț Harting’s Hints on Hawks. Toate, cărți de băieți. Le-am citit și răscitit, am memorat fragmente mari din proza secolului al XIX-lea. Să mă aflu în compania acestor autori era ca și cum aș fi fost abandonată într-o școală publică de elită, pentru că fuseseră aproape în totalitate scrise cu mult timp în urmă, de atleți aristocrați plini de ei, care se îmbrăcau în tweed, vînau Animale Mari în Africa și aveau Opinii Puternice. Nu doar mă educam cu privire la detaliile dresajului de ulii: mă contaminam conștient cu credințele unei elite imperiale. Trăiam într-o lume în care șoimii călători englezi îi întreceau întotdeauna în zbor pe uliii străini, șoimi ale căror tărîmuri erau mlaștinile cocoșilor sălbatici scoțieni și conacele, locuri unde femeile nu existau. Acești bărbați îmi erau spirite înrudite. Am simțit că sînt una de-a lor, că fac parte dintre cei aleși.

Am devenit cea mai mare pisăloagă pe tema șoimăritului. În după-amiezile umede de după școală, mama scria articole de știri pentru ziarul local – rapoarte de tribunal, sărbători locale, comitete de planificare –, clopoțind cu degetele la mașina de scris în sufragerie. Cu un pachet de Benson & Hedges pe masă, o cană de ceai, un caiet cu stenograme și o fiică ce îi stătea alături turuind întruna propoziții prost memorate din cărți din secolul al XIX-lea despre șoimărit. Mi se părea esențial să-i explic mamei mele că, „deși pielea de cîine era cea mai bună pentru lesele de uliu, era aproape imposibil de găsit în zilele noastre.“ Că problema cu șoimii de iarnă era că au „tendința să-și care prada; și oare știa ea că nu poți fi sigur că șoimilor dunăreni, care provin din zone deșertice, le va prii traiul în condițiile climei englezești?“ În timp ce mai alinia încă o foaie de hîrtie galbenă, chinuindu-se ca foile de indigo să nu alunece, dădea din cap aprobator, trăgea din țigară și îmi spunea cît de interesante erau toate informațiile, pe toate tonurile care evitau respingerea, cu o ușurință extraordinară. Curînd eram expertă în șoimărit, așa cum vînzătorul de covoare care venea la librăria unde lucram la un moment dat, era specialist în războaiele grecilor cu perșii. Timid, ponosit, de vîrstă mijlocie și afișînd un aer de înfrîngere tăcută, își freca nerăbdător fața cînd comanda cărți la casă. Cred că nu ar fi rezistat mult pe un cîmp de bătălie. Dar știa totul despre războaie, știa fiecare bătălie în detaliu, știa exact unde erau localizate detașamentele de trupe din regiunea Focida pe cărările din vîrful munților. Așa știam eu despre șoimărit. Ani mai tîrziu, cînd am primit primul meu uliu, am fost uimită de cît de adevărat era acest lucru. Eram vînzătorul de covoare în bătălia de la Termopile.

***

Este vara lui 1979 și sînt o fetiță de opt ani într-o librărie. Stau sub un luminator, cu o carte în mînă și sînt extrem de uimită. Ce e aia o poveste despre seducție din secolul al XVIII-lea? N-aveam nici cea mai vagă idee. Am citit din nou cuvintele de pe coperta din spate: „The Goshawk este povestea unui duel dintre domnul White și un uliu mare și frumos, în timpul dresajului acestuia – relatarea unei confruntări intense între două caractere puternice, în care mîndria și anduranța răpitorului sălbatic sînt tocite și înfrînte de tăria de caracter aproape nebunească a profesorului șoimar. Este comică, este tragică, te acaparează complet. Seamănă, în mod ciudat, cu poveștile despre seducție din secolul al XVIII-lea.”

Nu, tot nu înțelegeam. Dar, oricum, aveam nevoie de carte, pentru că pe copertă era un uliu porumbar. Se uita pe sub sprîncene, cu o furie aprigă, cu penajul dantelat și solzos, într-o nebunie de nuanțe de șofran și bronz. Ghearele i se prindeau de mănușa pictată atît de strîns, încît degetele mi-au amorțit într-o empatie tăcută. Era o pasăre frumoasă; încordată și ostilă, afișînd toate trăirile unui copil supărat și pedepsit. De cum am ajuns acasă, am fugit sus în camera mea, am sărit în pat, m-am ntins pe burtă și am deschis cartea. Și îmi aduc aminte cum stăteam întinsă acolo, sprijinită în coate, cu picioarele în aer, citind prima oară rîndurile de la începutul cărții The Goshawk.

„Cînd l-am văzut pentru prima oară, era o creatură rotundă ca un coș de rufe acoperit cu o pînză de sac. Dar era agitat și înspăimîntător, respingător în același fel în care șerpii sînt înspăimîntători pentru cei care nu îi cunosc.”

Era ceva neobișnuit. Nu suna deloc ca celelalte cărți de șoimărit. Fetița de opt ani care eram a continuat să citească încruntată. Nu era deloc ca ele. Asta era o carte despre șoimărit scrisă de un bărbat care nu părea să știe nimic despre treaba asta. Vorbea despre pasăre de parcă ar fi fost un monstru, iar el nu-l antrena cum trebuie. Eram uimită. Adulții erau experți. Scriau cărți ca să-ți spună despre lucruri pe care tu nu le știai; cărți despre cum să faci lucruri. De ce ar scrie un adult despre cum nu este în stare să facă ceva? Mai mult, cartea era plină de lucruri care chiar nu aveau nicio legătură cu subiectul. Vorbea, într-un mod dezamăgitor, despre lucruri precum vînătoarea de vulpi și despre război și istorie. Nu am înțeles referințele la Sfîntul Imperiu Roman și Strindberg și Mussolini, nu știam ce este un pickelhaube și nu știam ce căutau oricare dintre chestiile astea într-o carte care se presupunea că este despre un uliu.

Ulterior, am găsit o recenzie a cărții într-o revistă veche a Clubului Britanic al Șoimarilor. Era superb de concisă. „Pentru cei interesați de activitatea plicticoasă și introspectivă de dresare și antrenare a unui uliu, The Goshawk va fi un catalog bine scris al majorității lucrurilor care nu trebuie făcute“, spunea recenzia. Bărbații în tweed își dăduseră verdictul. Mă aflam de partea bună, aveam voie să nu-mi placă de adultul ăsta și să-l consider un prost. E dureros să-mi aduc aminte de ușurarea pe care am simțit-o citind asta, avînd în vedere că se baza pe o înțelegere teribil de greșită a dimensiunii lumii. M-am consolat cu superioritatea senină care este refugiul celor mărunți. Dar, în pofida tuturor acestor lucruri, sinele meu de opt ani l-a venerat pe uliul din carte. Gos. Gos era real pentru mine. Gos avea aripi oțelite și ochi galbeni nebuni, și sărea, și zbura, și acoperea cu aripile lui ca o mantie pumnul cu ficat crud. Ciripea ca o pasăre cîntătoare și era îngrozit de mașini. Îmi plăcea de Gos. Pe Gos puteam să-l înțeleg, chiar dacă scriitorul era dincolo de orice putere de înțelegere.

Mai multe