Turismul de maree
Dacă stau să mă gîndesc bine, de fiecare dată cînd am fost la mare în Asia de Est sau de Sud-Est am avut noroc. Nu am nimerit decît o singură dată pe o plajă în faza ei aparent tipică, adică foarte aglomerată. Auzisem în prealabil poveşti despre cît de irespirabil de aglomerate sînt, dar aceste poveşti se aflau în competiţie liberă şi contradictorie cu cele despre aversiunea pentru expunerea la soare.
Coreenii, fie de la perioada scurtă pe care musonul le-o îngăduie, fie din motive pe care le sper mai literare, au o relaţie destul de stingheră cu statul la plajă. De departe, pe plajele sud-coreene, mulţimea pare un roi stingher, aterizat dintr-o eroare la marginea apei. Înghesuiţi unul într-altul, fără nici cea mai mică umbră între corpurile mai mult îmbrăcate, ei cu tricouri, ele în costume „trei piese“. Pe plajă ar mai fi loc, dar stau între o geamandură ridicol de apropiată de ţărm şi fîşia de plajă colonizată. O zi de vară după muson e adeseori fără soare, camuflat după nişte nori tulburi, cu căldură statică şi miros de nămol încins. Sau cu un soare alb, neutru, emanînd căldură marină fără briză, ca într-un
horror. Tot ce poţi vedea e un imens şi nediferenţiat val format de apă şi oamenii proptiţi în el, împingîndu-se şi legănîndu-se straniu, ca două forme ale aceluiaşi ritm. Imaginea nu are nimic relaxat, două entităţi care nu prea ştiu ce să facă una cu cealaltă, dar care, ciudat, par că se simt bine împreună. Văzînd-o, am avut adeseori senzaţia că la ţărmul coreean se joacă bine invizibilul, ignorarea reciprocă, incomunicabilul. Sau celălalt
, imense plaje goale.
Competiţia dintre acvatic şi ficţiune are o istorie tenace, dar parcă nicăieri nu am văzut-o mai îngroşată ca pe plajele coreene. Sînt însoţiţi de un întreg arsenal pentru distracţie, iar nisipul este adeseori decorat (îmi stăruie în minte imaginea unui copac artificial, o sculptură stranie, figurînd nişte inimi suspendate, la marginea unor stînci, sau elaboratele figurine de nisip, sau containerele portuare imense resemantizate artistic, în fiecare an în altă culoare, de pe plajele festivalului de film de la Busan, sau nişte umanoizi din sîrmă plantaţi în mijlocul unui rîu, ca într-un decor părăsit de Kim Ki-duk). De regulă, o ieşire la mare înseamnă orice altceva decît statul propriu-zis la plajă. Mini-staţiuni, hoteluri cu toate facilităţile pentru distracţie, aceeaşi frenezie de aiurea de a înlocui relaxarea individuală cu reţeta distracţiei
Cel mai bine le stă acestor plaje cu umbrelele celor care se plimbă la ţărm sau cu frînghiile întinse între bărci uzate pe care sînt uscaţi calamari de către bătrîne pescăriţe, care poartă cozoroace largi şi mănuşi lungi şi roz, de spălat vase, şi pe care le mai poţi vedea în rămăşiţele unor sate de pescari. Cea mai frumoasă plajă pe care am vizitat-o, la Daecheon, în vestul peninsulei, are şi cel mai frumos efect de maree. Ziua, apele se retrag şi lasă dezgolită o plajă de vreo sută de metri lăţime, pentru ca mai apoi să revină seara, iar noaptea, plaja să fie populată de cei care iubesc artificiile. De-a lungul ei mai poţi găsi încă fruste terase pescăreşti, cu grătare din plasă metalică aruncată peste mici cazane de fier, făcute din suduri noduroase, umplute cu cărbuni sau lemne.
Coreea de Sud are trei naraţiuni marine, livrate cam în acelaşi ambalaj turistic – marea de Est, de Vest şi insula Jeju –, dar nici uneia nu i se potriveşte turismul de plonjat în cartoline de vacanţă. E genul de plajă fără o anume naraţiune identitară fixată pentru ochii turistici nelocali, dar cu semnificaţii mult mai persistente, de geografie îndelung exersată local. Ca şi în România, şi în Coreea de Sud persistă aceeaşi dorinţă de a vinde turismul marin străinilor, deşi mai adecvat ar fi să-l comunice mai întîi localnicilor şi să caute alte forme de export turistic. Dar, spre deosebire de Coreea, România are cîteva naraţiuni destul de fixate, pe care nu şi le recunoaşte ca atare: naraţiunea timpului suspendat din Vama Veche şi 2 Mai, cu tot cu bula lor de paseism retro-
(în ciuda lamentărilor de sezon cu „spiritul mort“ al Vămii, locul atrage an de an noi turişti tineri), Sudul familist şi Nordul consumerist.
Singura naraţiune turistică făcută integral pentru export, un festival al noroiului, are aceeaşi doză de carnavalesc de mufă precum carele alegorice recente de la Mamaia. Aşa că aş rămîne la mareea de la Daecheon şi aş căuta un scriitor coreean care a scris despre jocul lent al acestei întinderi, aşa cum aş reveni an de an la amintirile Ninei Cassian sau ale Norei Iuga de la 2 Mai şi la vaietul foarte fin de siècle, dar foarte profitabil, cu „ce-a fost odată Vama“. E aproape sigur că noi turişti, tineri şi localnici, vor veni şi reveni la acel mal, an de an.
Foto: B. Tănase