Trei seri cu Pampon, Veta, Leonida & Co

9 februarie 2012   La zi în cultură

Sîmbătă 28 ianuarie crt., orele şapte seara, la zece grade minus, pe cînd ieşeam de la metrou în faţa Casei Suţu ca s-o apuc binişor, pe lîngă Biserica Rusă şi Palatul Bursei, către Teatrul de Comedie, mă gîndeam înfiorat la ce ar putea însemna un spectacol cu D’ale carnavalului venit de la Rîmnicu Vîlcea printre nămeţii isterizaţi de strigătele din Piaţa Universităţii. Din două, una, îmi ziceam: ori voi asista la o prăfoşenie provincială, un cadril vetust, cu molii aglomerate, pretenţii ridicole şi frustrări megaloman travestite, ori, dimpotrivă, vom fi năpădiţi de viziunea dizgraţioasă a vreunui iconoclast de ocazie, dornic să malformeze actualizant partitura şi care, într-un fel sau altul, ni-i va sugera în micul mare bîlci al căutării Şpiţerului pe Băsescu, Boc, Udrea ş.cl.

Numai că geniul bun al venitorelui României a făcut ca totul să fie viţăvercea. D’ale carnavalului cu trupa Teatrului „Ariel“ din Rîmnicu Vîlcea, în regia tînărului Aurel Palade şi scenografia Elenei Cozlovschi, a fost o încîntare. Într-o sală confidenţială, cu scenă de buzunar, unde tensiunile se acumulează demenţial, am văzut o trupă excelent dirijată, jucînd cu poftă şi precizie într-un spaţiu perfect dozat, decupat şi (mai ales) costumat. Din capul locului, totul s-a derulat trepidant, constant în viteza a patra şi chiar isteroid pe alocuri, aşa cum îi şade bine carnavalescului, unde funcţionează din plin turbionul, ameţeala, magnetizarea, confuzia, tachinarea... Pentru o seară, lumea de sus şi lumea de jos fac să coincidă normalul cu anormalitatea, toate ierarhiile fiind puse între paranteze. Pe sfînta limbă veche a teatrului, cu sau fără Bahtin: imbroglio prin qui pro quo... dacă mai ştie cineva ce va să zică mofturile aieste. (Apropo: cînd Iordache expune profesoral escrocheria şpiţerului, punctînd cu creta pe-o oglindă liniile bărbierite, Pampon maimuţăreşte alandala, pe cealaltă oglindă – ca inocent Caliban – parşiva contabilitate, după care calfa rezumă rece cu tibişirul: „q.e.d.“. Ei bine, aproape nimeni din sală nu a rîs văzînd formula... de vreme ce nu mai are de un’ s-o înţeleagă).

Dan Constantin, iată amoarea mea din trupa Ariel-ului vîlcean. A fost un vajnic Pampon sub (cum se spune) bagheta lui Aurel Palade şi un convingător Leonida în viziunea Doinei Migleczi. Am regretat amarnic faptul că, a doua seară, cînd am avut parte de Noaptea furtunoasă, nu s-a optat pentru el în Titircă şi că nu am putut să-l văd în Trahanache, o zi mai tîrziu (fiind eu arondat, atunci, unei dezbateri la ICR, după cum voi scrie aici joia viitoare). Zău că falstaffianul Orson Welles adus la Iunion şi trecut printre cîinii maiorului pe maidanul lui Bursuc, către maţe fripte-le Rică şi legătura lui Chiriac uitată-n patul Vetei, împrejurul articolului semnat în VPN de R.Vent şi pe binalele buclucaşe – ar fi avut în Dan Constantin o minune de interpret.

Aurel Palade a preluat cu bună măsură din teribila lecţie pe nume De ce trag clopotele, Mitică?, a lui Lucian Pintilie, plus o sugestie („vorrbă“ – Ipistatul) din Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu. La început, cînd Iordache (Alin Păiuş) intră în scenă fredonînd lasciv, cu voce de castrat şi moliciuni homosexuale, cu totul altceva decît ofta pe vremuri seniorul Ştefan Bănică, eram la un pas de infarct. Te pomeneşti că mi-l face amantu’ lui Girimea! mi-am şoptit rabiat, în siajul vinovatelor presupoziţii făcute aici săptămîna trecută! Har Domnului, n-a fost aşa. (Doar că Alin Păiuş, odată trecut, a doua seară, în regia Doinei Migleczi, din Iordache în Jupîn Dumitrache, a transferat neavenit nevricoasa trepidaţie a carnavalescului, plus niscai excese gestuale à la commedia dell’arte, într-un cadru menit, dimpotrivă, statuarului masiv ameninţător, suspiciunii anxioase şi complicităţilor onctuoase). Cu un Catindat frumos în-chipuit de Roger Codoi (o energie care umple de la sine scena, amestec de calcul şi nebuneală, de forfotă sterilă, laşitate infantilă şi escrocherie nevinovată), cu o Didină regală, vrednică de matroanele romane (Cătălina Sima, o invidiabilă însumare de calităţi scenice, irezistibil înrămată apoi în Ziţa, deşi mi-o imaginasem în Veta), cu o Miţă fals fandosită războinic (Mihaela Mihai) şi un Crăcănel ezitant, nepotrivit june prim (Gabriel Popescu, ceva mai acasă în Chiriac, a doua seară), plus un Girimea de gigantică virilitate, ieşit parcă din fantasmele lui Kusturica (Liviu Cheloiu), regia lui Aurel Palade a excelat în febrila manevrare de grup – intrări, ieşiri, magnetizări, tachinări, încurcături, menueturi, mastici şi travestiuri, totul cu chiuituri maneliste pe fond de „Bălălău“, romanţe ruseşti, ţigăneşti etc. – scena balului fiind o adevărată minune într-un spaţiu scenic de cîţiva metri. Ce-i drept, a şi fost fermecător ajutat de scenografia şi costumele Elenei Cozlovschi, capabile să facă feerie din troacă, măscuire veneţiană din viermuiala dîmboviţeană, pe scurt: zburăciune din nămol.

Dacă Aurel Palade a mers apăsat, cu vrednică seninătate, pe ludicul pur, fie gros, fie subţire, în serile următoare regia Doinei Migleczi (O noapte furtunoasă şi Conu Leonida...), mai pretenţioasă, a ales experimentul şi trimiterile „abisale“. Or, aici, vezi bine că totul e discutabil, infinit răscroibil şi riscant cît încape.

Da: ideea în-doirii lui Ipingescu se susţine neaşteptat de bine scenic. Nae (Alin Holcă) şi (mai ales) Ipingescu (Roger Codoi, irezistibil în momentele de bulimie cîrnăţărească) compun un personaj dual credibil, haios, reciproc favorizant, bine adecvat complicităţii generale, apt să umple toate golurile şi să acopere lungimile obositoare ale primei părţi, cea în care contre-emploi-ul lui Titircă era să mă facă să urc pe pereţi.

În schimb, trimiterile către Leiba Zibal ale (montării) Conului Leonida... mi s-au părut de-a dreptul jenante, cînd nu scandaloase. Mai rar aşa schingiuire a unui text care, altminteri, se dovedeşte surprinzător de generos în contorsiuni paradoxale. Efimiţa dansînd, de una singură, cazacioc la miez de noapte, în ideea republicanismului ca orgasm perpetuu, ori făcîndu-şi vînt cu gazeta, pradă bufeurilor sufocante! De cîteva ori, Leonida dă să-i tragă soaţei un dos de palmă, în virtutea unui scenariu demult practicat, se pare! Asta, după ce ea îl va spăla pe picioare, scoţîndu-i cu silă ciorapii, şi după ce el va da zadarnic semne c-ar fi dispus să o posede conjugal, iar ea îi va stăvili inconştient neputinţa, îngenunchind la icoană. În totul, o parodică, bogat şarjată metafizică nevricoasă a cuplului, unde nu se mai ştie cine pe cine domină, dispreţuieşte, minte, hărţuieşte, umileşte, trage-n capcană şi anulează.

Corect plănuit, captivant de văzut, dar greu de înghiţit. Însă, atenţie: cu toate că multe detalii sînt agasante scenic, totul rămîne posibil exegetic şi, cu certitudine, interpretat ataşant.

Astfel încît îmi doresc să văd şi Scrisoarea pierdută la Ariel-ul vîlcean. Un teatru despre care aud că joacă aceste piese de ani buni (Scrisoarea... din 2004: peste 500 reprezentaţii, D’ale... din 2008, Noaptea... din 2009: peste 620 spectacole, şi Leonida... din 2006), că umple deopotrivă sala „de poche“, ca şi pe cea de 220 de locuri, aduce copiii la matinee duminicale (cînd la Gaiţele, cînd la Lăpuşneanu), are 60 de angajaţi (dintre care jumătate cu statut de colaboratori), e sprijinit de Primărie şi – cel mai important lucru – determină publicul vîlcean să vină constant la spectacole.

În tot cazul, pe 28, 29 şi 30 ianuarie, în sala Studio a Teatrului de Comedie l-am pomenit cuviincios, graţie vîlcenilor, pe Caragiale. E limpede că, în absenţa bunelor provocări regizoral-actoriceşti, exegeza se usucă şi cade.

Cît despre viitor, vorba Dumnealui: „Fiţi cuminţi şi veseli: cine e cuminte e şi vesel“.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011. 

Mai multe