Traducţiile şi literatura

1 octombrie 2013   La zi în cultură

Vorbeam, săptămînile trecute, cu o amică mai tînără, despre unul dintre motivele revenirii mele, la începutul lui 2000, în România. Mi-am dat seama (îi spuneam sau mă pregăteam să-i spun, înainte de a o vira spre actualitatea fierbinte) că nu pot scrie în româneşte decît aici. De fapt, că a scrie însemna, pentru mine, a scrie în româneşte – chiar dacă nu înţeleg pînă la capăt resortul acestei monomanii. E drept, n-am ajuns să folosesc niciodată o limbă străină aşa cum folosesc româna (cînd nu mă foloseşte ea pe mine) şi, de cîte ori am scris în vreuna dintre limbile pe care le-am învăţat, am avut senzaţia că textul rezultat era nu doar interşanjabil cu alte o mie de texte, dar şi că gradul de cunoaştere internă a limbii respective (ceea ce ar fi o combinaţie de inteligenţă, selecţie şi stăpînire a contextului) îmi juca feste. Pot spune (cu mîna pe inimă) despre un scriitor român, spaniol sau francez (citit fiecare în limba lui) că e bun, mediu sau nul, dar în afara acestor spaţii lingvistice familiare, pot vorbi cel mult despre preferinţe, sensibilităţi, soluţii narative, perspective existenţiale. După mine însă, folosirea unei anumite limbi – cu toate limbajele ei, cu toate tradiţiile ei literare – face literatura care-şi merită numele, nu rapiditatea (şi uşurinţa) receptării unui univers auctorial, nu soluţia narativă sau formula poetică. Aşadar, nu „universul“ propriu unui scriitor (cu convingeri, tematică, etică-estetică asumate), cît relaţia vie între toate acestea şi exprimarea lor într-o formă nouă, adecvată pînă la contopire şi percepută ca atare la lectură. Or, acest lucru nu este perfect etanş decît în cazul folosirii aceleiaşi limbi. La limită, cititorul este conştiinţa de pe partea cealaltă a paginii scrise, cel care împărtăşeşte exact acelaşi set de valori ale cuvintelor folosite. Nu poţi înţelege cu adevărat o carte scrisă într-o anumită limbă decît în momentul în care foloseşti la fel de bine acea limbă, cînd orice prepoziţie şchioapă, orice folosire netranzitivă a unui verb tranzitiv, orice însă la început de frază îţi distruge coerenţa interioară şi îţi dă o clară senzaţie de sfîrşit de lume. Oricum, de sfîrşit al lumii care tocmai se articula, timidă, tatonantă şi fragedă, pe pagina citită.

„Eu cred“, spunea prietena mea mai tînără, „că important e să împărtăşeşti această complicitate rară doar cu traducătorul tău în limba ţintă“. Nu exclud să aibă dreptate, însă dreptatea asta mie nu mi-a folosit la nimic, în momentul în care am vrut să scriu o carte – eseu sau proză, asta n-are importanţă, căci a vorbi de debut la fiecare abordare a unui alt gen e un reflex curios, care ţine mai degrabă de sectarismul literar, nu de substanţa literaturii. Întîlnirea aceea cu cititorul unic sau cu traducătorul unic e ceva atît de rar (şi improbabil), încît nici nu poate fi luat în considerare statistic, aşadar, nu poate fi generalizat. Acel cineva care să înţeleagă şi să împărtăşească acea limbă nouă cu utopia căreia te-ai apucat să scrii (căci nici un scriitor veritabil nu se apucă de scris ca să răscolească morţii, praful de pe marile cărţi sau ca să facă dreptate pe lume) s-ar putea să nici nu existe încă, sau să fie, printr-o perversitate a destinului tău/său, în cu totul altă profesie/lume/limbă.  

La urma urmelor însă, trebuie să fim cu toţii traduşi? O fi atît de important să citim, din literaturile mari sau mici (numite aşa după numărul cititorilor potenţiali), o mulţime de scriitori trecuţi prin lexicul, experienţa de viaţă şi inteligenţa traducătorilor autohtoni? Aici sînt de acord cu Alexandru Muşina, pentru care „traducţiile fac o literatură“ şi pentru care lunga carantină a „tradiţiei externe“ în perioada comunistă a născut, la noi, o struţocămilă admirată în continuare ca gazelă locală: „Scriitorii au reacţionat diferit la «şocul» întîlnirii/reîntîlnirii cu literatura universală contemporană: de la o precipitată şi aproape nevrotică întoarcere la origini şi repliere pe poziţiile gîndirismului interbelic... pînă la imitaţii frizînd caricaturalul unor forme, modalităţi, formule din literatura «străină» de ultimă oră (pentru noi, cel puţin). Am asistat la apariţia, după principiul faliţilor noştri, unor adevărate cohorte de faulkerieni, kafkieni, marquezieni, sau nouveau roman-i“ (Supravieţuirea prin literatură). Traducerile în limba română fac parte însă din literatura română, într-un sens mai direct decît ne-am putea imagina. Pe de o parte, aşa cum atît de plastic şi (auto)ironic scrie Muşina, ele sînt „esenţiale pentru un metabolism viguros al literelor autohtone, pentru viitorul – neapărat de aur – al acesteia.“ Pe de altă parte, tot ele (aşa, neredactate, necontrolate, uneori inexacte, în lipsa unor cronici ale traducerilor precum aceea susţinută mai demult de Radu Paraschivescu în Idei în dialog) ar putea întreţine un fel de iluzie a receptării. Literatura nu e fabulă, nu e (doar) poveste, nu e rezumat. Ea este sau ar trebui să fie o întîlnire esenţială între două fiinţe care vorbesc aceeaşi limbă, mai importantă, uneori, chiar decît cuvintele.

Foto: L. Muntean

Mai multe