Trachtenschmuck & mahmudele

Muzeul Ţăranului Român a găzduit o expoziţie ce pare că a pornit de la un joc de cuvinte: "Olten-Olt-Oltenia", podoabe tradiţionale din România (regiunea Oltenia) şi Elveţia (regiunea Olten). În Sala "Irina Nicolau", pe la orele prînzului, eşti singurul vizitator. Cele două doamne de la intrare vorbesc în şoaptă, foarte absorbite. La prima vedere, nu ştii ce să "înţelegi". Dai roată sălii, te uiţi la bijuterii; nu prea seamănă cu ce vezi la Meli Melo, de unde obişnuieşti să-ţi iei coliere care să se asorteze cu geanta cea nouă. Nu există nici un fel de etichete explicative, aşa cum te aştepţi să găseşti la un muzeu. E clar, colierele cu bănuţi sînt de-ale noastre, olteneşti, iar crucifixele de aur de-ale lor, ale elveţienilor. "Aha, interesant!" - zici şi gata!, dai să pleci. Te opreşte însă o inscripţie pe un perete. Afli că bijuteriile sînt, de fapt, amestecate; şi nimic nu e ceea ce pare a fi. Eşti invitat să le descoperi singur, ca într-o joacă. Inscripţia te avertizează: aici nu se vine ca să "înţelegi" sau să te chinuieşti să descifrezi lucruri, ci ca să regăseşti bucuria de a privi, de a căuta, a iscodi. Te întorci din drum să studiezi bijuteriile mai bine. E adevărat că există riscul să te pierzi, să n-ai răbdare, să ieşi afară şi să iei un vin fiert şi-un platouaş haiducesc alături, la Clubul Ţăranului. (Întotdeauna m-am întrebat de ce "club"? Ce legătură avea ţăranul cu clubul? De ce nu "birt" sau, mai degrabă, "bodegă"?) Este la fel de adevărat că, fără să răsfoieşti catalogul expoziţiei (pe care poţi să-l cumperi de la cele două doamne de la intrare, care vorbesc mereu între ele în şoaptă), îţi pot scăpa lucruri esenţiale. Cum ar fi că podoabele nu se purtau de frumuseţe sau cochetărie, ci pentru a "potenţa forţele benefice" ale costumului, pentru a "fortifica articulaţiile de orice fel ale trupului". Zonele fragile în sens simbolic sînt încheieturile braţelor şi picioarelor, cercurile gîtului şi taliei, creştetul capului - acolo unde se face "legătura" cu cerul. Te miri puţin, pentru că brăţările alea de la Meli Melo nu par a avea vreo încărcătură simbolică sau vreo funcţie apotropaică, dar citeşti mai departe. Afli că podoabele elveţiene se cheamă trachtenschmuck (şi zîmbeşti încercînd să pronunţi cuvîntul) şi că întotdeauna faţa interioară a unei deli elveţiene este exclusiv decorativă, în timp ce faţa exterioară poartă de fiecare dată un motiv religios. Pînă la urmă, decizi să cumperi catalogul ca să-l studiezi în linişte acasă. Mai dai o raită prin sală şi încerci să te imaginezi în chip de ţărancă din Oltenia, cu bete din mărgele sau brîu cu paftale la mijloc, cu coif de mireasă din mahmudele, salbă pe lanţ, ac de vălitoare, pieptar de bani şi brăţară de alamă cu cap de şarpe (de menţionat totuşi că nu se puneau toate deodată...). Alesul inimii tale ar trebui să poarte, negreşit, un inel bărbătesc cu trei lumini sau măcar un inel de credinţă şi-un fes roşu de căluşar, împodobit cu panglici şi zurgălăi care să alunge duhurile rele. În vitrină, fesul cu zurgălăi stă liniştit lîngă un crucifix elveţian şi nu pare deloc o alăturare ciudată. De altfel, prin 1940, în Elveţia se fabrica bicicleta cu numele Oltenia, ceea ce arată că există întotdeauna o corespondenţă secretă între astfel de lucruri tainice. Exerciţiul de imaginaţie poate continua mult şi bine, chiar după ce ai părăsit muzeul, ai stat la vin fiert la Clubul Ţăranului şi ai intrat la Meli Melo, pentru niscaiva mărgele magice care să te apere de duhuri urbane.