„Toată problema în artă e o problemă de sinceritate“ – interviu cu Mircea SUCIU, artist vizual

8 iulie 2015   La zi în cultură

The Deceiver,

Drawing People. The Human Figure in Contemporary Art,

white cube. 

Camera asta e una dintre cele mai dificile în care poţi expune din tot spaţiul muzeului, date fiind decoraţiunile excesive. Eşti obligat din start să foloseşti nişele. Mi se pare că e o coincidenţă fericită expunerea lucrărilor aici, tematica lor, estetica pseudo-barocă – se potriveşte totul perfect. E o serie de lucrări ce aparţin unui proiect pe care l-am expus la începutul acestui an la Galeria Zeno X din Antwerp şi mi-am dorit ca expoziţia asta să fie o extensie a ideilor şi a muncii pe care am prezentat-o acolo. Întrebarea e simplă: de ce e obiectul învelit şi de ce ar putea fi asta o noutate? E extensia unor preocupări care vin încă din Renaştere. Prima reacţie a publicului era: „Păi, e Christo“. Nu e doar Christo, e şi Cattelan, şi Ryan Gander, şi Magritte, şi mai devreme Bernini ori Leonardo. La începutul carierei mele eram preocupat de modul în care Leonardo modela drapajul, mi-a plăcut foarte mult o

a lui Bernini şi felul în care lumina modela volumul şi mai tîrziu starea suprarealistă din lucrările lui Magritte. În mod particular, lucrarea asta are o poveste mai complicată. Camuflajul e evident asociat cu zona militară. Poziţia personajului îţi aduce aminte de Velázquez, de Bacon. Doresc să creez imagini iconice, puternice, cu un conţinut bogat şi cu o multitudine de sensuri, cu posibilităţi de interpretare multiple. 

Pictura e deja un camuflaj. De ce o reprezentare chiar a camuflajului? Pentru a ascunde ce? 

Povestea camuflajului e una despre pictură, despre ascunderea culorii în culoare. E o teorie a unui pictor prerafaelit american, Abbott Thayer, care, pe lîngă pictură, era preocupat de studiul naturii. Într-o publicaţie celebră, el discută despre felul în care se camuflează animalele, în special păsările, în spaţiu. Dă şi un exemplu, pornind de la

– dacă soldaţii s-ar fi îmbrăcat asemeni peisajului din jur probabil că ar fi cîştigat bătălia. Articolul e citit de preşedintele Americii, el contestă aplicaţia asta în zona militară, Picasso e foarte preocupat de teorie şi spune, atunci cînd construieşte nişte costume pentru teatru, că dacă armata franceză în timpul războiului s-ar îmbrăca în costumele lui, clar nu ar putea fi detectată de soldaţii germani, teoria e auzită de un general din Marina Britanică, iar acesta invită toţi pictorii de la Royal Academy pe şantier să îi înveţe pe muncitori să picteze… Mă interesează teoria. Mi se pare că e pur speculativ, dar ce nu e speculativ în ce fac ori în ce se întîmplă în artă? 

„Pictura simplă, goală, nu îmi place, mi se pare insuficientă“

E o monumentalitate evidentă a picturilor acestora şi se înţelege prezenţa unui monument în spatele acestui material de camuflaj. E important ce e acolo, ascuns? 

Evident că e important, dar e ambiguu. Asta e ideea. Încerc să balansez povestea, conţinutul cu un strat de ambiguitate care să dizolve o naraţiune stupidă. E un posibil lider, e un terorist, e reprezentarea unei forme a puterii. E scaunul, e atitudinea. 

Pînza nu e una perfectă, a fost împăturită pînă la dimensiunea de A4, se disting toate aceste pliuri. 

Dintr-un accident am descoperit că un print pe plastic poate fi transferat pe o suprafaţă. Ce fac eu e un proces de restaurare a fotografiei printr-un mediu clasic, care devine un soi de elogiu al picturii. Pictura simplă, goală, nu îmi place, mi se pare insuficientă. Fotografia singură mi se pare la fel ineficientă. Dar din fotografie îmi trebuie lumină, claritate, iar din pictură compoziţia din culoarea de ulei, organicitatea, fluiditatea. Împreună funcţionează de minune. Nu e un proces nou, se numeşte

, dar în cazul acesta există o istorie în munca lui Baldessari, a lui Polke, Arnulf Rainer. Eu nu folosesc fotografia ca fundal, eu o perfecţionez, o duc mai departe. E o extensie a unei situaţii. Şi negocierea între pixel şi ulei cred că aduce un plus ambelor medii. Chiar dacă e subtil aportul meu, încerc să îmbunătăţesc limbajul picturii în cele din urmă. Expoziţia asta, pentru mine, arată o tranziţie de la imaginea găsită la imaginea regizată. Obişnuiam să folosesc imaginea găsită – eu gîndeam lucrurile în tradiţia lui Duchamp, a

-ului. Toată problema în artă e o problemă de sinceritate. De ce să nu simplific în artă? De ce să nu văd dacă sînt în stare să creez imaginea pe care odată o căutam? Într-o sală găseşti imaginea găsită, într-altă sală, imaginea regizată. Am vrut să văd dacă stăpînesc imaginea, dacă sînt eu cine cred că sînt de fapt. Şi mă interesează să văd dacă e în mine ceva şi dacă am ceva de spus. Pentru că pot păcăli mixînd, remixînd, împrumutînd. 

Ce este, în schimb, seria intitulată „Jurnal al dezamăgirilor“? 

Sînt lucrările distruse în urma discuţiei despre sinceritate. Am distrus o grămadă de schiţe, am hotărît apoi să le fotografiez aşa, mototolite, şi să le redesenez. E un amestec tehnic între monotipie şi desen în cărbune. E o negare a unei posibile idei. Fiecare piesă e unică şi surprinde un gest, o stare. Am încercat să conserv violenţa gestului distructiv. De fapt, discuţia reală e despre „ce numesc artă“, cînd numeşti un obiect artă? Cînd un artist numeşte ceva artă? 

Sînt lucrări abstracte, parcă vin din spaţiu. 

La mine în atelier, deoarece lucrez cu mult negru, e negru peste tot. Hîrtiile sînt deci pozate în spaţiul respectiv, nu e nimic mimat. „Spaţiul“ e chiar spaţiul atelierului meu. 

Ţin ele şi de o trecere a dumneavoastră către abstract în modul în care pictaţi? 

Orice artist inteligent care lucrează figurativ ajunge să înţeleagă că totul se termină în abstracţiune. La un moment dat, epuizezi povestea, nu mai ai ce să spui şi atunci mergi pe inteligenţa emoţională şi îţi dai seama că probabil acolo se termină totul. Balansul între reprezentare şi abstract mă interesează acum mai mult ca oricînd. 

„Mă interesează să creez imaginea perfectă“ 

Dust to Dust,

E un

format din desene care reprezintă imagini istorice, imagini care marchează secolul XX, încep cu anul 1914 şi termin cu 2014. Sînt deopotrivă imagini iconice şi abstracte, care completează golurile din istorie. Sînt două care nu sînt istorice: personajul care creează probleme, care creează fum. Lucrez în cărbune. Cărbunele e praf. Este o metaforă despre inutilitatea lucrurilor. Despre cum totul se întoarce înapoi şi nu mai există evoluţie. Am o perspectivă un pic mai dramatică despre umanitate. Imaginea cu care încep seria aceasta e aceea a pactului pe care aliaţii şi germanii îl au în seara de Crăciun să înceteze lupta. Şi e imaginea unui general care aprinde lumînările în bradul de Crăciun. După care am încercat să traversez continente şi situaţii ca să surprind acea stare de revoltă a secolului XX. E revolta minerilor din anii ’80 din Liverpool, e primul congres comunist din Bucureşti, Cape Town în 1950 – o revoltă în care brutalitatea poliţiei spune tot, două imagini din Ucraina, o imagine din Gwangju din 1980, una din Birmingham, una cu Revoluţia din România, alta din 1989, din Piaţa Tienanmen, Cairo, Bucureşti, Berlin în ’32, arderea cărţilor, protestul unui călugăr budist în New Delhi în 2012… Subiectivitatea mea dă o atitudine imaginii, o direcţie, o posibilă interpretare într-un mod critic. Mi-am dorit să lucrez în tehnici diferite pentru a surprinde stări diferite, e şi un soi de istorie a reprezentării, a evoluţiei reprezentării, desenului.

Văd în expoziţie lucrări capsate, puse la zid, neînrămate, ceea ce este neaşteptat pentru o expoziţie de pictură. Pictura e, în esenţa ei, un obiect preţios. 

E o expunere mai puţin burgheză. Cred că e nevoie ca privitorul să aibă o relaţie directă cu imaginea, e nevoie să se poată apropia, să poată vedea structura, ţine de sinceritate. Încerc să fiu foarte direct şi foarte apropiat de oameni. Lucrările sînt luate direct din atelier şi puse aici, la muzeu.

Mi se pare important, într-o altă serie prezentă aici, The Deceiver, că aţi pornit de la Ceauşescu în imaginea reprezentată, detaliul mîinilor, dar aţi simţit nevoia să depăşiţi acest reper istoric. 

Pentru că e irelevant. Trebuie să mergem mai departe şi să fim preocupaţi de dimensiunea universală a mesajului pe care îl ţintim. Mă interesează să creez imaginea perfectă. De aceea încerc să lucrez cu toate tehnicile pe care le cunosc: ulei, acrilic, transfer fotografic, aerograf, cerneală… Vreau să ajung la acel punct în care imaginea nu mai poate fi recunoscută tehnic vorbind. Cum a fost creată, cum e modelată, ce e înăuntrul ei. Vreau să fie puternică, să fie total funcţională, să convingă. Încerc să ajung să cred într-un obiect impecabil. Nu e o declaraţie a manualităţii mele, nu mă interesează asta. Îmi doresc, în schimb, să am o putere de convingere totală.  

a consemnat Daria GHIU  

Foto: C. Lazia

Mai multe