Titu Maiorescu revizitat de Cécile Folsch­weil­ler

14 iunie 2017   La zi în cultură

Iniţial teză de doctorat, cartea publicată anul acesta de Cécile Folsch­weil­ler, Philosophie et nation: les Rou­mains entre question nationale et pensée occidentale au XIXe siècle (H. Champion, Paris), surprinde din două motive: alegerea oarecum neaşteptată a perioadei studiate şi demersul novator al autoarei, care purcede la o reevaluare a realizărilor care au avut loc în cultura română mai ales în materie de exigenţă de rigoare intelectuală în această perioadă.

Este foarte rar vorba în carte despre perioada interbelică, calificată de la bun început drept „ambivalentă şi diabolică (sulfureuse)“ (p. 20), căreia i s-a consacrat un adevărat cult în România după implozia regimului comunist. C. Folschweiller s-a arătat interesată de ultima treime a secolului al XIX-lea şi de anii care au precedat Primul Război Mondial, perioadă marcată de activităţile cenaclului „Junimea“ şi de personalitatea lui Titu Maiorescu, autor, în 1868, al unei teze critice a cărei justeţe în ceea ce priveşte realităţile româneşti nu s-a dezminţit pînă azi. Diatriba lui contra „formelor fără fond“ viza noţiunile şi instituţiile împrumutate din Occident de paşoptiştii formaţi la şcoala lui Jules Michelet şi Edgar Quinet. Personalităţi marcante în diverse domenii, junimiştii sînt prezentaţi de autoare ca nişte intelectuali avant la lettre. Noţiunea de intelectual e folosită de obicei pornind de la afacerea Dreyfus (1893), totuşi ea este justificată în cazul acestor tineri care, în Principatele Unite ai anilor 1870, încercau „să legitimeze prin ştiinţă intervenţia lor în dezbaterea publică, uneori chiar politică“ (p. 15). Totuşi, în preajma Primului Război Mondial, influenţa junimiştilor va scădea simţitor, iar Partidul Conservator, cu care ei erau în rezonanţă, va dispărea de pe scena politică a României Mari, în timp ce liberalii introduşi de paşoptişti vor rămîne pînă în zilele noastre sub diverse forme. Altfel spus, Folschweiller este pasionată de aceşti autori desigur prestigioşi, care figurează fără întrerupere în manualele şcolare, dar ale căror idei sînt considerate mai degrabă depăşite şi rareori luate în seamă în dezbaterile din zilele noastre. Autoarea a urmărit traseul a cinci dintre ei, acela al lui Titu Maiorescu, animatorul cenaclului, dar şi ministrul Instrucţiei Publice în trei rînduri, al lui Mihail Eminescu, pentru opera sa de „ziarist militant“, al istoricului Alexandru D. Xenopol şi al filozofilor Vasile Conta, autorul Teoriei ondulaţiunii universale, şi, pentru generaţia următoare, al lui Constantin Rădulescu-Motru, prezentat ca autorul „primului veritabil sistem de «filozofie româneasc㻓.

Originalitatea demersului rezultă din metoda adoptată şi din terenul pe care se situează, adică acela al istoriei ideilor filozofice şi a transferurilor culturale mai repede decît acela al istoriei politice şi literare. Afirmaţiile, demonstraţiile, argumentele, luările de poziţie ale junimiştilor sînt confruntate cu curentele filozofice europene cu care ei s-au familiarizat în vremea studiilor lor de la Viena, Berlin, Paris sau Bruxelles şi cu care au rămas în contact şi după aceea. De notat că filozofia nu a intrat în cursul universitar decît după 1860 la Iaşi şi 1864 la Bucureşti, iar încă în 1883 Universitatea de la Paris era frecventată de mai mulţi studenţi români decît cele două universităţi din ţară. Chiar dacă ­mulţi junimişti nu au studiat filozofia în particular, marile nume ale filozofiei germane, franceze şi engleze erau des solicitate de junimişti în încercările lor de a pune temeliile unei culturi în acord cu tînăra naţiune care tocmai se dotase cu un stat modern în 1859. Tratate, eseuri, articole de presă, jurnale literare sau intime, corespondenţă şi memorii sînt scrutate cu de-amănuntul pentru a pune în lumină sursele filozofice ale autorilor lor: Kant, Hegel, Herder, Dühring, Schopenhauer, Buckle, Montesquieu, Toqueville, Proud­hon, Max Stirner, Marx… La douăzeci de ani după Revoluţia de la 1848, a­ceşti tineri scriitori-gînditori trebuiau să facă faţă unor sarcini mult mai anevoioase decît generaţia care i-a precedat şi care „inventaseră“ naţiunea română pornind de la modelul republican francez. De acum înainte trebuia să i se confere un sens, un conţinut, ceea ce implica, în prealabil, o critică radicală a formelor fără fond introduse de predecesorii lor.

Călătoria intelectuală la care ne invită Folschweiller, care este profesor agregat de filozofie şi predă literatura şi civilizaţia românească la Langues’O la Paris, poate să pară uneori obositoare cititorului, avînd în vedere că ea nu ezită să examineze o serie de influenţe filozofice, asumate sau nu de junimişti, care par minore la o primă vedere, şi reconstituie cu o infinită răbdare contextul discursiv şi istoric în care transferul a avut loc şi consecinţele lui. Spre exemplu, referitor la poziţia lui T. Maiorescu despre selfgovernment, autoarea revine la textele filozofului şi istoricului englez care l-au influenţat. Pentru Thomas Buckle, „extern“ nu e sinonim cu „străin“, el trimite la intervenţiile exterioare vieţii poporului, oricare ar fi ele. Cele două surse ale imixtiunii sînt autoritatea guvernului şi influenţa străinilor. Mulţi cititori ai lui T. Maiorescu nu au reţinut decît al doilea aspect, conchide Folschweiller.

Această demonstraţie prezintă avantajul de a opune argumente serioase clişeelor care reduc opera junimiştilor la o reacţie conservatoare inspirată de metafizica germană contra modelului raţionalist universalist al iluminismului francez. „Generaţia junimiştilor din anii 1860-1870 şi a urmaşilor lor de la începutul secolului XX au făcut din România un avanpost al modernităţii filozofice în Europa“, scrie Folschweiller, adăugînd că „modernitatea poate să meargă mînă în mînă cu conservatorismul politic“. În acelaşi timp, a pune în discuţie unele locuri comune, unele evidenţe transmise de tradiţie nu înseamnă neapărat a susţine contrariul. De cele mai multe ori, autoarea introduce nuan­ţe, atrage atenţia asupra unor schimbări de accent sau a unor aspecte neobservate ori ocultate de ceilalţi comentatori. Ea caută să reconstituie nu numai dezbaterile între junimişti şi contemporanii lor, ci şi dezbaterile interioare ale autorilor prezentaţi, adică evoluţia poziţiilor lor, ezitările şi contradicţiile care pot fi observate de-a lungul parcursului lor. Rezultă portrete de mare fineţe, departe de imaginile consacrate, mai ales cînd vine vorba de un Maiorescu sau de un Eminescu. Primul este prezentat ca „oscilînd între o sensibilitate istorică şi romantică cu variaţiile ei particulare şi un raţionalism funciar“. Pentru Maiorescu, „partizan al lui Feuerbach şi ateu declarat, anticlerical în tinereţe“, „religia nu poate fi legată de naţionalitate“. „Religia va fi recuperată în perioada interbelică, drept dimensiune esenţială a românităţii, ca «fond» prin excelenţă al fiinţei neamului.“ Contra partizanilor scrierii etimologice, el arată că întoarcerile la trecutul limbii constituie şi ele împrumuturi, de la o limbă moartă însă, şi că aceste împrumuturi sînt deci „forme fără fond“, ca şi unele neologisme franceze sau germane.

O schimbare semnificativă va interveni spre sfîrşitul activităţii lui de critic literar. În articolul publicat în 1906 despre „Poeziile dlui Octavian Goga“, în care apare probabil pentru prima dată cuvîntul „neam“ pentru popor, el face omagiul patriotismului poetului transilvănean care s-ar situa „în afara oricărei tendinţe politice“.

În aşteptarea uniunii tuturor românilor într-un stat-naţiune, tinerii junimişti pledează pentru „o uniune culturală înaintea oricărei uniuni politice“. România le apare ca un fel de „stat fără societate“. Dacă o societate bogată şi puternică fără un stat puternic este posibilă, un stat fără societate, mai greu, scria I.L. Caragiale. Evoluţia lui Eminescu către un naţio­nalism xenofob şi un stat puternic este incontestabilă. Acesta nu este un motiv suficient pentru a pierde din vedere opţiunea federalistă din moştenirea eminesciană. Ea a fost formulată în trei articole publicate în 1871 în Federaţiunea de la Pesta. După 1876, ea dispare, pentru a reapărea totuşi doi ani mai tîrziu cu ocazia încorporării Dobrogei în Principatele Unite, cînd Eminescu, indignat de cedarea sudului Basarabiei Rusiei, se opune, într-o serie de articole din Timpul, oricărei forme de control forţat al populaţiei dobrogene, cere respectarea structurilor funciare, sociale şi juridice ale noii provincii anexate de ţara sa, predarea limbii turce şi alimbilor locale, şi chiar organizarea unui referendum. Asemenea tematici privind drepturile omului sau critica colonizării considerată ca o negare a culturilor locale nu schimbă desigur cu nimic natura poziţiilor luate ulterior de Eminescu, notează Folschweiller, ele însă au existat şi merită să fie luate în consideraţie. Se deschid astfel noi piste pentru înţelegerea istoriei ideilor în România. Găsim astfel conexiuni între moştenirea eminesciană şi gîndirea naţionalistă federalistă a lui Aurel Popovici, autorul unei cărţi des citate cînd e discutată eventualitatea unei soluţii federale pentru Europa centrală, dar greu de clasat, despre Statele unite ale Austriei-Mari, apărută în 1906 la Leipzig.

În ce măsură frecventarea filozofiei occidentale le-a permis intelectualilor români să gîndească naţiunea, să confere un conţinut formei „naţiune“ în propria lor ţară? Au reuşit ei oare sau, mai bine zis, puteau ei să fondeze o cultură naţio­nală română respectînd în acelaşi timp criteriile universalităţii, cum o cerea Maiorescu în tinereţea sa? La această întrebare autoarea răspunde indirect, formulînd mai multe piste. „Ideea de naţiune a devenit într-un fel deja, în 1848, receptacolul tuturor frustrărilor, punctul de convergenţă al tuturor aspiraţiilor graţie unei supleţi conceptuale care se învecinează cu nedeterminarea“, ne previne ea în introducere.

Junimiştii, al căror principal merit rămîne acela de fi făcut tot ce se putea face în vremea lor pentru a impune spiritul critic, au dominat peisajul cultural românesc în perioada de tranziţie între opera de pionierat a paşoptiştilor şi performanţele intelectuale, dar şi derapajele politice care au avut loc între cele două războaie mondiale. Învăţămintele lor ar putea fi de folos într-o Românie care, de mai bine de un sfert de veac, traversează o altă perioadă de tranziţie. În contextul deschiderii spre lumea occidentală, cu neînţelegerile şi decepţiile care au urmat, problema formelor fără fond rămîne de actualitate.

În cartea sa, Folschweiller aduce un omagiu geniului cu care micile naţiuni s au relaţionat cu marile curente filozofice europene, însuşindu-şi-le în felul lor. „O societate în şantier, în sensul propriu al cuvîntului, prezintă chiar şi anumite avantaje: prejudecăţile mentalităţii arhaice sînt apăsătoare, dar cel puţin nu te izbeşti de prejudecăţile culturii academice sau instituţionale (…). Nu ai cum să suporţi greutatea tradiţiei de gîndire avînd în vedere că o asemenea gîndire este prea recentă pentru a constitui o tradiţie.“ „În ceea ce îl priveşte pe Nietzsche, dar şi pe Schopenhauer, românii au dat dovadă de o mare sensibilitate şi deschidere faţă de ceea ce era mai nou în materie de filozofie. (…) Absenţa unei tradiţii intelectuale comportă riscuri, dar, în acelaşi timp, facilitează o anumită libertate în gîndire şi în scris“, punctează Folschweiller, reamintind, cu altă ocazie, una dintre performanţele româneşti în materie de transferuri culturale: cel care l-a făcut cunoscut pe Schopenhauer francezilor în limba lor a fost un român, Alexandru Cantacuzino, autorul primei traduceri a filozofului german, apărută în 1880 la Paris. În 1985, editura PUF publica cea de a 17-a ediţie a acestei traduceri a Aforismelor, făcută, de altfel, la îndemnul lui Titu Maiorescu. 

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii, tradusă anul acesta din franceză la editura Cartier.

Foto: wikimedia commons

Mai multe