TIFF 2013 - în trei

Ana Maria SANDU

Regula lui „totul e posibil“

Merg la TIFF de la ediţia a doua. Dacă mă întrebaţi cînd au trecut 11 ani, n-aş şti să vă spun, dar aş putea să vă vorbesc despre filmele fiecărui an. De data asta, răvăşitoare a fost tripleta rusească: Living (În viaţă), r. Vasili Sigarev, Me Too (Şi eu), r. Aleksei Balabanov şi Betrayal (Trădarea), r. Kirill Serebrennikov. Genul de filme care te taie în două şi ai nevoie de un timp să te lipeşti la loc. Şi de nopţi lungi în care să vorbeşti despre ele, de răsăritul soarelui care să te împingă la culcare, de o şaorma matinală de la nonstop, mîncată în faţă la Diesel, şi nici atunci nu e sigur că o să reuşeşti şi o să-ţi revii cu totul. Dar mai ai o şansă şi-n seara următoare, cînd dansezi în My Way pînă în zori şi te amuzi copios fiindcă toată lumea se înghesuie la karaoke. E tot o scenă de film, chiar dacă totul pare cît se poate de real. Cum se întîmplă şi în cadrul următor, cînd stăm la o masă într-o cîrciumă, de unde chelnerii tot încearcă să ne dea afară, şi-o ascultăm pe actriţa din Betrayal, Franziska Petri, cu faţa ei imperială, vorbind despre nişte întîmplări înfricoşătoare cu o stalker-iţă ca din Hitchcock. Mă simt ca-n Gloria (filmul lui Sebastián Lelio), la concertul Marinei Voica. Dar probabil că nu sînt singura care se bîţîie, cîntă şi se gîndeşte la asta.

De fapt, asta se întîmplă la TIFF. Sîntem şi nu sîntem noi. Funcţionăm după o regulă de vacanţă a lui „totul e posibil“. Te simţi în siguranţă pentru că eşti între prieteni şi uiţi de toate obligaţiile (chiar şi sunatul familiei şi al copiilor ţi se şterge din minte), nu mai ştii cînd trec zilele şi nici nu te mai intereseză altceva decît ce film vine la rînd, ce-ai mai văzut şi ce-ai ratat.

A fost un an dificil pentru organizarea TIFF-ului, dar nu s-a simţit. Şi, ca întotdeauna, există o lege a compensaţiei. Altfel, cum să-ţi explici celelalte lucruri care s-au legat perfect, atmosfera care mi-a amintit de primii ani de TIFF, momentele emoţionante, întîlnirile, coincidenţele, bucuria şi verva oamenilor etc.

Clujul s-a schimbat, mi se pare mai cochet şi mai cosmopolit. Multe dintre grădinile interioare neaşteptate, pe care le descoperisem în primul an de festival, au devenit între timp restaurante şi ceainării minunat amenajate. Am în continuare o slăbiciune pentru bistroul Kaja Tanya şi am descoperit-o acum şi pe Doamna T., un loc cochet, unde se poate bea cafea la nisip.

Marius CHIVU

Ruşii, din nou

Şapte zile de festival (dintr-un total de zece) în care am vizionat, în medie, cam patru filme pe zi şi, la final, tot mi-au rămas filme nevăzute, dintre cele premiate! Asta ca să nu mai vorbesc de proiecţii speciale, retrospective, expoziţii, lansări (spre exemplu, box set-ul cu filmele lui Lucian Pintilie sau DVD-ul cu Marfa şi banii de Cristi Puiu) şi tot atîtea discuţii.

Ca să spun totul din prima: ruşii au fost, din nou, formidabili. Insuportabilul – din punct de vedere emoţional – poem despre moarte, intitulat Living (r. Vasili Sigarev) şi fantezia existenţialistă tragicomică Me Too (r. Aleksei Balabanov) m-au marcat puternic, fiecare în registrul său. Chilianul Gloria (r. Sebastián Lelio) – despre posibilitatea vieţii sentimentale la vîrsta a doua; şi grecul Boy Eating the Bird’s Food (r. Ektoras Lygizos) – delicata poveste a înfometării unui băiat (foarte bine interpretat de Yannis Papadopoulos) şi a papagalului său. După norvegianul Oslo, august 31st (r. Joachim Trier) premiat anul trecut, scandinavii mi-au plăcut şi acum: danezul A Hijacking (r. Tobias Lindholm) – un fel de „negociator, adjectiv“ pe un vas deturnat de piraţii somalezi; un alt danez, Northwest (r. Michael Noer) – destinul tragic al unui tînăr intrat cu aplomb în jocurile crimei organizate; şi islandezul The Deep (r. Balthasar Kormakur) – povestea, bazată pe fapte reale, a unui pescar obez, devenit erou fără voia lui.

La categoria „mari regrete“, nu-mi iert că am ratat Betrayal (r. Kirill Serebrennikov) şi trilogia Paradis (r. Ulrich Seidl). Din nostalgie, aş fi vrut să revăd şi Pas în doi (r. Dan Piţa) – film pe care l-am văzut cu mama, în 1985. La categoria „recuperări“, m-am bucurat că am avut ocazia să văd şi eu două teribile documentare, ambele despre criminali: The Specialist (r. Eyal Sivan), procesul banalului Adolf Eichmann, şi The Act of Killing (r. Joshua Oppenheimer), teribila spovedanie a unui criminal indonezian. Apropo de documentare – de data asta româneşti –, Experimentul Bucureşti (r. Tom Wilson) a fost pentru mine marea surpriză (din păcate, orice ai spune despre el ar fi un spoiler); dar mi-a plăcut şi Aici... adică acolo (r. Laura Căpăţână Juller), povestea adolescenţei a două surori a căror părinţi au plecat să muncească în Spania; şi am urmărit cu interes şi Exploratorul (r. Gabor Xantus şi Titus Munteanu) despre Emil Racoviţă. Dintre documentarele muzicale, cum văzusem formidabilul Searching for Sugar Man (r. Malik Bendjelloul), Sound City – elegia lui Dave Grohl pentru rock-ul înregistrat cu instrumente şi în studiouri analoage – mi-a mers la inimă şi m-a făcut să mă bîţîi pe scaun tot timpul.

Revenind la cîştigători, m-am bucurat în special pentru Gustav Dyekjaer Giese, protagonistul din Northwest care a luat Premiul pentru Cea mai bună interpretare; pentru scurtmetrajul O umbră de nor (r. Radu Jude) care a luat Premiul Zilelor Filmului Românesc; şi pentru un alt scurtmetraj, belgianul Death of a Shadow (r. Tom van Avermaet) care a luat Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj din secţiunea „Umbre“.

Dintre concerte, favoritele mele au fost Gilad Abro Trio şi Marina Voica (unde nu, n-au fost doar hipsteri, o categorie/etichetă care atrage, constat, tot mai mulţi haters), cu un plus pentru clujenii Lights Out! (şi nu doar pentru cover-ul live după „Set the Controls for the Heart of the Sun“). Regret că n-am ajuns şi la Stepan Project, dar cîte nu regret că n-am apucat să fac la TIFF-ul ăsta! Poate ar trebui să dureze mai mult.

Luiza VASILIU

Cvadruplu tulup

În primul meu an de facultate la Cluj, sesiunea din vară s-a nimerit în acelaşi timp cu TIFF-ul. La 7 jumate dimineaţa eram în faţă la BCU ca să prind loc în sala bună, de la 8 la 13 citeam, fişam, toceam (la gramatică franceză, sute şi mii de excepţii de la regulă). După-masa mergeam la filme şi seara la petreceri, şi o ţineam aşa zece zile, pînă picam lată, post-TIFF şi post-sesiune. Au trecut de-atunci nouă ani şi tot atîtea TIFF-uri, am văzut festivalul crescînd, am crescut şi eu odată cu el, am bombănit atunci cînd mi se păruse că era prea mare şi că aducea prea multe filme (mai multe chiar ca la Veneţia), am ajuns să mă gîndesc de prin ianuarie că mai e doar jumătate de an pînă la TIFF şi nici nu-mi trece prin cap că aş putea fi în altă parte la început de iunie. TIFF-ul a intrat definitiv în bioritmul meu.

Fiecare ediţie la care am fost are marca ei sentimentală. Ştiu precis ce film am văzut într-o duminică dimineaţă, la Arta, cu cine-am dat nas în nas la barbecue, cu cine-am făcut interviu, cu cine m-am împrietenit, la ce film am adormit întinsă pe două scaune, cînd i-am descoperit pe Andersson, Fliegauf, Lelio, cînd era să rămîn amanet la Bonţida, cînd mi-am depăşit recordul de şapte filme pe zi, cînd am renunţat să mai mănînc la Vărzărie şi cîte răsărituri am prins. Ediţia de anul ăsta (ediţie de criză, din pricina tăierilor de la bugetul de stat şi cel privat) a avut mai puţine filme, dar a fost bine aşa, a dispărut (aproape de tot) frustrarea că n-apuci să vezi tot ce vrei. Marca sentimentală a TIFF-ului cu numărul 12 e cvadruplă. Începe cu În viaţă al rusului Vasili Sigarev, cel mai devastator film văzut în ultima vreme, atît de devastator încît ne-a luat ore întregi să ne revenim cît de cît şi să putem vorbi despre altceva; continuă cu masterclass-ul lui Ed Lachman, o lecţie de cinema fină şi relaxată, care-ar fi putut să dureze două zile în loc de două ore, nu cred c-ar fi plecat nimeni; trece prin trilogia austriacului Ulrich Seidl (Paradise: Love, Faith, Hope), şase ore de comentariu acid asupra condiţiei noastre umane şi fără speranţă; şi se termină cu Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson, un mockumentary independent, curajos şi provocator, aşa cum nu s-a mai făcut la noi altul pînă acum. Pe lîngă asta, aş adăuga bucuria de a-l regăsi pe chilianul Sebastián Lelio, cu Gloria lui, şi vreo două ore de discuţii despre Flashdance, Cassavetes, „The Eye of the Tiger“ şi Pialat.

Pînă la TIFF-ul următor mai sînt 350 de zile. O nimica toată.