Testul bicicletei

5 august 2011   La zi în cultură

În finalul cărţii sale cult, Anticancer (tradusă şi în româneşte, la Editura Elena Francisc), David Servan-Schreiber schiţa două posibile reacţii ale viitorilor săi cititori. Unii care, citind povestea de îmblînzire a bolii, ar zice: „Dacă astăzi se simte bine înseamnă că boala nu a fost aşa de gravă“; alţii, genul acela de pariori cinici, care ar fi chibiţat: „Înainte de a-i urma sfaturile, aşteptaţi să vedeţi dacă va mai trăi la anul.“ Se pare însă – de cîteva zile o putem spune cu siguranţă – că nici unii, nici ceilalţi n-ar fi avut reacţia bună. Primii – pentru că tumora cerebrală descoperită acum 20 de ani de neuropsihiatrul francez, cofondatorul Centrului pentru Medicină Integrativă al Universităţii din Pittsburgh, era suficient de agresivă încît să-l termine în cîteva săptămîni. Ceilalţi – tocmai fiindcă terapeutul de vocaţie care a devenit Servan-Schreiber luptînd cu boala i-a rezistat acesteia o viaţă întreagă, plină, trăită cu adevărat, pînă la ultimele sale consecinţe. El a murit, e drept, zilele trecute, la 50 de ani, însă ştiind că a mişcat în medicina de vîrf mai mult decît au reuşit sute de cărţi de terapii alternative şi nenumărate seminarii de medicină integrativă de pe toate continentele.

De fapt, ceea ce a reuşit David Servan-Schreiber – fiul fondatorului revistei L’Express, autorul Sfidării mondiale – prin cele trei cărţi ale sale, trăite pe viu, serios documentate, dar „divulgate“ într-un limbaj accesibil multora, a fost o breşă în rezistenţa acerbă a castei medical-alopate. Cu cît a fost mai ironizat, fiind numit „guru new-age“ sau „pionierul curcumei şi al ceaiului verde“, cu atît el a continuat să explice, experimenteze, povestească metoda sa – una simplă, de bun simţ şi, mai ales, veche de secole în Orient. Ce spune, în fond, DSS în Guérir, în Anticancer sau în foarte recentul său eseu On peut se dire au revoir plusieurs fois? Cîteva lucruri neaşteptate pentru cineva care, la 30 de ani, miza totul pe ştiinţă: că putem trăi mai bine schimbîndu-ne regimul alimentar, exprimîndu-ne emoţiile şi controlîndu-le, pînă la eliminare, pe cele negative (ostilitatea fiind dezastruoasă!); că avem nevoie de susţinerea (poate şi de iubirea) celor din jur, dar şi de acceptarea de sine (cu bune şi... foarte bune), dar şi de o minimă activitate fizică, producătoare, nu-i aşa?, de endorfine. Mai spune (dîndu-i, şi el, dreptate lui Spinoza) că trupul şi sufletul sînt două manifestări ale uneia şi aceleiaşi entităţi sau că „spiritul se află în fiecare celulă a corpului“, la fel ca unii neurologi şi cardiologi celebri (Candance Pert sau Dean Ornish, de pildă) a căror reputaţie ştiinţifică nu a fost vreodată umbrită de recursul la curcuma, ciuperci japoneze sau (extraordinarul!) sirop de agave.

DSS a scris de pe poziţiile unui serios cercetător, dar şi de pe cele ale unui om care pricepe, în carnea sa, fraza (în egală măsură a lui Irvin Yalom şi a Simonei de Beauvoir) toţi oamenii sînt muritori. Şi a explicat, ca foarte puţini alţi medici de vîrf, felul în care este influenţat sistemul imunitar de către creierul emoţional, ce devastatoare pot fi stresul, ostilitatea şi autoagresiunea remuşcărilor sau vinovăţiei, cum funcţionează neuropeptidele transmiţînd emoţia, sau în ce fel efectul placebo poate fi considerat „numele secret al sănătăţii“. Nu despre altceva vorbea Herbert Benson – unul dintre cei mai importanţi cardiologi de la Harvard – cînd le prescria pacienţilor săi relaxarea, renunţarea, meditaţia.

S-ar putea spune – şi probabil că s-a spus deja, aşa cum se repetă tot felul de lucruri evidente la moartea unui om care i-a influenţat pe mulţi – că cei 20 de ani de supravieţuire, în care Servan-Schreiber s-a transformat într-unul dintre terapeuţii secolului, au fost o lecţie de curaj extrem, o încleştare mai dură decît schiul nautic printre rechini, pe care-l practica (împreună cu tatăl său) în adolescenţă. E curajul rar de a-ţi schimba viaţa, de a experimenta (pe sine) ce aduce acest lucru, curajul de a te vedea rău înţeles, dar a continua să explici propria variantă pînă la sfîrşit – căci între apariţia ultimei lui cărţi şi moartea sa s-a scurs abia o lună. Într-un fel, vindecătorul în care s-a transformat neuropsihiatrul de la Universitatea din Pittsburgh le-a răspuns (în micul eseu testamentar recent publicat) inclusiv celor care ridică în continuare din umeri, neîncrezători faţă de metodele „integrative“: „Cazul meu a fost un singur caz, nu un studiu ştiinţific, el neputînd nici confirma, nici infirma o metodă.“ Ce ar putea însă face şi mai simpatică această metodă stoică pentru oameni curajoşi este ceea ce DSS numeşte „testul bicicletei“, o nouă poveste care, în cazul său, verifica nivelul plăcerii de a trăi. În urmă cu un an, cînd a aflat despre grava recidivă a cancerului său cerebral, DSS se afla într-un spital parizian unde ajunsese cu bicicleta. A stat şi s-a gîndit (practic) cum va reacţiona nebuloasa vie, pe care tocmai o văzuse în propriul craniu, la hurducăturile inevitabile pe piatra cubică dintr-o anumită zonă din Paris. Apoi, cu optimismul său rar şi molipsitor, s-a urcat pe şaua bătrînei biciclete şi a mai străbătut, pentru ultima dată, Parisul.

Mai multe