„Teatrul trebuie să răspundă temelor fierbinţi dintr-o societate“ – interviu cu Saviana STĂNESCU

Viză de clown

Organic

Scrieţi foarte mult, aşa pare, pe două continente şi în structuri dramatice şi narative diferite. Ştiu că în SUA aveţi proiecte foarte diferite între ele. De ce este important pentru dvs. să experimentaţi în scris? 

Aşa pare, că scriu mult. Eu am senzaţia că nu fac destul, că nu am timp să lucrez la toate proiectele care-mi trec prin minte sau care mi se propun. Probabil că am o fire aventuroasă creativ şi nu sînt niciodată mulţumită total cu ceea ce fac. În sens comercial e poate mai bine să ai un brand clar şi să scrii piese sau texte în acelaşi registru. Din păcate, sau din fericire, pentru mine, eu nu pot să fac asta, simt întotdeauna nevoia să experimentez, să mă arunc în anumite proiecte din curiozitate, din dorinţa de a explora un subiect pe care nu îl cunosc îndeajuns. Ca un veritabil jurnalist – deşi nu mai lucrez ca jurnalistă –, mă interesează să reacţionez la anumite teme fierbinţi ale societăţii, să pun întrebările inconfortabile, să îi ajut pe oameni şi pe mine însămi să ne depăşim limitele, să gîndim critic, să căutăm să înţelegem alţi oameni şi să nu ne grăbim să-i etichetăm, să ne punem în pantofii altora, cum zic americanii. 

Ce înseamnă exact devised theatre, ce presupune pentru un dramaturg şi pentru echipa cu care lucrează? 

Devised theatre este un tip de teatru centrat pe procesul de dezvoltare a textului şi a spectacolului cu toată echipa de actori, cu dramaturgul la repetiţii, cu regizorul care coordonează această muncă de ansamblu. De obicei, există o temă care este explorată din mai multe perspective. De multe ori textul/spectacolul se bazează pe interviuri cu membri ai unei comunităţi, pe un anumit subiect. Alteori se porneşte de la zero şi tema apare în repetiţii, din improvizaţiile actorilor, din discuţii facilitate de dramaturg sau regizor, care poate aduce nişte întrebări şi exerciţii creative ce stimulează răspunsurile actorilor. Se poate porni şi de la o imagine sau de la muzică şi peisaj sonor. Important este faptul că dramaturgul creează textul prin acest proces de colaborare, nu stă acasă, în mansarda sa de fildeş, scriind o piesă pe care o trimite teatrelor. Sigur că scrii acasă de cele mai multe ori, dar materialul iniţial brut îl dezvolţi în repetiţii cu actorii şi regizorul. Gianina Cărbunariu face în România, cu succes,

Cred că şi Ştefan Peca, Bogdan Georgescu, Vera Ion, Andreea Vălean sau Mihaela Michailov. 

Spuneţi-ne mai multe despre lucrul la piesa despre căderea Zidului Berlinului, The Fall, cu care veţi merge în turneu prin Europa şi SUA. 

Eu nu o să merg cu ei în turneu, eu mi-am terminat treaba. Am fost comisionată de regizorul Simon Hanukai să scriu şi să dezvolt un text despre căderea Zidului Berlinului şi consecinţele acesteia. Am creat un personaj bazat pe propria mea experienţă: Doru Popescu, un ziarist care e student în Bucureşti la Revoluţia din 1989, ascultă la Europa Liberă despre căderea Zidului Berlinului şi are o odisee a imigrării şi a căutării de sine pe cîteva continente în ultimii 25 de ani. Partea imaginată este că are o fetiţă care se naşte la Revoluţie şi prietena lui moare la naştere. Fetiţa e interpretată de o păpuşă şi de o dansatoare în spectacolul multimedia. Cinty Ionescu face video designul. Firul narativ e centrat pe obsesia lui Doru cu zidurile dintre ţări şi comunităţi, ziduri care separă, care produc segregare. Deci e un spectacol multimedia despre ziduri, cu păpuşi, video, dans şi ceva text. Nu consider textul pe care l-am scris o piesă pentru că nu l-am gîndit ca pe o piesă de sine stătătoare, ci ca pe un text de spectacol. Povestea e spusă şi prin imagini, sunet, coregrafie etc. Pentru acest tip de producţii, scriu texte dramatice sau performative, nu piese de teatru. Dramaturgul în teatrul contemporan, postdramatic, nu mai scrie doar piese tradiţionale, ci şi texte performative. 

Cum aţi vedea o astfel de piesă despre Revoluţia română? 

Personajul principal e deja acolo, în

Pentru o astfel de piesă aş dezvolta povestea şi aş da adîncime personajelor şi situaţiilor ca să poată exista dincolo de spectacolul multimedia, ca piesă de teatru. Caryl Churchill a scris

dezvoltînd-o cu studenţii de la UNATC în 1990, şi aceasta este piesa despre Revoluţia română cea mai cunoscută şi jucată în lume. E cumva nedrept că nu există o piesă la fel de cunoscută scrisă de cineva care chiar a participat la Revoluţie. Scriitorii britanici au o bună tradiţie (colonialistă?) de a valorifica poveştile altor popoare în romane şi piese de succes comercial global. Aş vrea să văd un dramaturg român care are astfel de succes, fie că sînt eu aceea, fie că nu. Cred că astfel de istorii sociale/identitare majore merită prezentate nu doar din afară, ci şi dinăuntru. Să nu fiu înţeleasă greşit:

e o piesă excepţională şi Caryl Churchill e unul dintre dramaturgii mei favoriţi. Mă bucur că există. Aş vrea doar ca şi noi, dramaturgii din Estul Europei, să putem avea la un moment dat acelaşi tip de succes financiar şi să putem trăi exclusiv din scris, cum o fac anumiţi scriitori britanici şi americani, graţie unui sistem de comisionări, premii şi burse foarte bine pus la punct. 

Înţeleg că scrieţi mult în proiecte de teatru conceput pe situaţii specifice, cum ar fi relaţia dintre civili şi poliţie în SUA. De ce este important genul acesta de teatru? 

Cred că teatrul trebuie să răspundă temelor fierbinţi dintr-o societate. Să pună întrebările necesare, să aducă în acelaşi spaţiu performativ grupuri de oameni care sînt în conflict în viaţa reală. Cum ar fi poliţia şi civilii din SUA. După o serie de evenimente grave în care tineri de culoare au fost împuşcaţi de poliţişti pentru infracţiuni minore, terenul acesta de discuţie e foarte fierbinte şi chiar periculos. Mi s-a părut important să mă implic în acest proiect creat de organizaţia nonprofit Performing Arts for Social Change şi să lucrez cu poliţişti şi civili la dezvoltarea unui text de spectacol. E riscant, dar riscurile mă atrag şi mă stimulează. Poate că era mai bine să-mi văd de treaba mea şi să mă concentrez pe transformarea piesei

în scenariu de film, căci lucrez şi la asta cu o regizoare de film. Sau pe proiectul cu actriţa de Broadway Estelle Parsons (care a luat premiul Oscar pentru rolul secundar dintr-unul din filmele mele preferate,

, la Actors Studio, dar sper să termin şi acea piesă în aprilie. 

În România se face foarte mult teatru independent în ultimii doi ani, este o avalanşă de creativitate, producţii foarte multe, unele extrem de bine scrise, altele mai puţin. Cum vi se pare asta, că în ciuda precarităţii mijloacelor, artiştii se mişcă, experimentează în foarte multe direcţii, se scrie foarte mult, se reiau texte clasice, apar teatre noi, este o efervescenţă extraordinară? 

Teatrul independent în România este foarte vibrant, viu şi interesant, actorii sînt extraordinari, aş vrea totuşi să văd mai multe piese noi (româneşti şi internaţionale) montate în teatrele mari de stat. Dar cînd zic noi nu mă refer la un Durang din anii ’80 sau la un Albee din anii ’70, ci la piese scrise în ultima decadă. Există şi piese bune româneşti, din anii ’90, de Vlad Zografi

, Radu Macrinici

sau Alina Mungiu

. Cred că ar trebui să le vedem montate mai des. Eu am luat Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului în 2000 cu

Alina Nelega a luat şi ea acest premiu, Macrinici şi el; un proiect bun al unui teatru naţional ar fi montarea sau măcar lectura publică a tuturor pieselor care au cîştigat premiul UNITER după 1989. Merită să menţionez că am devenit dramaturg şi datorită Alinei Nelega, care a creat proiectul DramaFest, prin care scriitori (eram poetă) erau cuplaţi artistic cu regizori. Mie mi-a revenit frumosul iconoclast Radu Afrim, care mi-a montat două piese la începuturile noastre teatrale:

şi

După ce am plecat în SUA, un grup din noua generaţie de regizori a creat DramAcum, un alt vehicul benefic pentru promovarea textelor contemporane. 

Viză de clown

Organic

Eu răspund, ca artist, situaţiilor şi circumstanţelor în care trăiesc. Venirea în SUA a însemnat în primul rînd o muncă imensă pentru mine de a fi relevantă în limba engleză. E greu, ca scriitor, să te muţi la 30 şi ceva de ani în altă limbă… Norman Manea, spre exemplu, care trăieşte la New York şi este un nume şi aici, îşi scrie romanele în română şi sînt traduse apoi în engleză. Scriitorii au, fireşte, o relaţie specială cu limba în care scriu. Principalul meu conflict interior a fost – şi încă mai este: să mă întorc în România sau să stau aici în SUA? Ca străin în orice ţară, negociezi permanent între valorile vechii culturi şi cele noi, în care trăieşti. Îţi redefineşti în permanenţă identitatea şi traiectoria. Te întrebi ce s-ar fi întîmplat dacă ai fi stat acasă.  Parafrazîndu-l pe Beckett, îţi spui: nu pot merge mai departe, nu pot continua; dar continui. Piesele mele americane reflectă acest tip de drame interioare, de a fi acceptat într-o nouă societate, de a nu fi catalogat ca inferior pentru că ai un accent sau altă culoare, de a nu fi privit de sus, de a fi tu însăţi, de a reuşi. Mulţi expaţi sau imigranţi preferă să nu menţioneze aceste conflicte interioare pentru a proiecta o imagine de succes acasă. Ştiu unii care se pozează cu case sau maşini de pe stradă şi trimit fotografiile la rude ca un exemplu de reuşită personală. Visul american al bunăstării materiale nu e de neglijat. Dar eu, ca scriitor, sînt interesată în principal de ce nu se vede, de elementele iraţionale, de derapajele emoţionale, de psihologia outsider-ului. Să nu uităm că am debutat ca dramaturg, la Paris, cu poemul scenic Proscrisa. Nu fac decît să continui investigarea dramelor şi comediilor rebelilor, ale celor din afara sistemului. Nu e de mirare deci că m-am simţit şi încă mă simt solidară cu aşa-numiţii underdogs din SUA, cu imigranţii, cu marginalii, cu persoanele de culoare, cu toţi cei care se identifică cu The Other (celălalt) într-un fel sau altul. Chiar predau un curs numit THE OTHER – Race, Gender, Immigration in Drama and Performance (Celălalt – rasă, gen, imigraţie în dramă şi performance). Totuşi, răspunsul stereotip al imigrantului – mă sacrific pentru ca urmaşii/copiii mei să aibă o viaţă mai bună – nu se aplică în cazul meu şi al noilor generaţii de artişti imigranţi/expaţi. Eu nu mă sacrific, fac ce vreau eu, sînt o femeie independentă. Şi, mai ales, sînt un explorator, un dramaturg curios, care încearcă să înţeleagă lumea în care trăim, iar în momentul de faţă mi se pare că o serie de întrebări şi răspunsuri relevante sînt aici, în SUA. 

Aţi facilitat invitarea unor dramaturgi americani în România, a unor autori fabuloşi ca Neil LaBute, José Rivera sau Rajiv Joseph. Se fac ateliere de scriere, cum vedeţi sau ce ştiţi despre noua dramaturgie românească? 

Am fost colegă cu Rajiv, ca studentă la masteratul de scriere dramatică la NYU, chiar ni s-a dat

Premiul „Goldberg“ de excelenţă în dramaturgie. Neil LaBute ne-a fost profesor, José Rivera îmi este coleg de cabinet artistic la Lark Play Development Center. Ne-am dezvoltat piesele în varii

-uri împreună. Ai întotdeauna ceva de învăţat de la alţi scriitori. Sînt destui dramaturgi români foarte talentaţi care lucrează în România şi Europa, şi se formează alţii prin masteratele de la Tîrgu Mureş (creat de Alina Nelega) şi UNATC, Bucureşti. Cred că e important să existe aceste ateliere de scriere dramatică ce diversifică oferta locală şi expun studenţii unor metode şi stiluri variate, dar să nu le fetişizăm. Temele şi metodele americane nu funcţionează întotdeauna în România, şi viceversa. Acestea fiind zise, schimburile culturale internaţionale sînt necesare. Csaba Székely şi Elise Wilk, doi tineri dramaturgi români, vor veni la New York în aprilie, în cadrul programului pe care l-am creat acum cîţiva ani ca Director de Programe Internaţionale la teatrul Lark. Acum proiectul funcţionează de la sine, căci s-au creat parteneriate de durată. În ultimul timp sînt însă preocupată de etica acestora

Cred că trebuie să existe o reciprocitate bazată pe respect şi admiraţie. Piaţa teatrală românească este o oportunitate pentru autorii vestici să-şi extindă tentaculele dezvoltării creative şi productive. Eu militez în SUA pentru oportunităţi similare pentru dramaturgii internaţionali. Una este să ai o lectură de piesă şi să te bucuri că vizitezi New York-ul sau Bucureştiul sau Budapesta, alta este să ai o producţie a unei piese şi să faci bani din asta. Sau să ai o bursă similară celor la care au acces autorii americani – de 50.000 sau chiar de 200.000 de dolari. Aş vrea să avem o reprezentare realistă a acestor schimburi internaţionale şi să le mutăm din zona turismului cultural în cea a eficienţei artistice şi financiare. 

Ce aţi vrea să faceţi în România, dacă aţi putea? 

Aş vrea să creez sau să conduc un Centru de Arte Performative (Performing Arts Center). Aş avea şi programe de dezvoltare de piese noi, şi lecturi, şi producţii, şi teatru experimental, multimedia, devised, fizic etc. Aş include şi

spectacole de poezie, sunet şi imagine etc. Cînd am lucrat la Muzeul Literaturii Române, pe vremea lui Alexandru Condeescu, am putut conduce, crea sau implementa diverse programe interdisciplinare. Am plecat în SUA ca să mă perfecţionez, să învăţ ce trebuie şi să am expertiza necesară pentru a crea noi proiecte complexe, globale. Şi, fireşte, de a progresa ca scriitor/dramaturg de limbă engleză. Mi-am petrecut ultimii 15 ani în New York, dezvoltînd o carieră substanţială de dramaturg şi profesor. Cei de aici spun că experienţa şi expertiza mea valorează probabil aur acum în România. Ar fi minunat să fie aşa, dar nu este. Nu am fost abordată pentru a aplica expertiza mea acolo, ci doar pentru a crea schimburi culturale şi a conecta varii instituţii româneşti cu personalităţi americane. Eu nu sînt totuşi agent sau manager al altor artişti. Sînt scriitor, dramaturg, curator, profesor, expert în dramaturgie şi teatru/performance contemporan. Un Centru de Arte Performative ar crea posibilitatea unui dialog benefic între arte şi culturi şi aş putea să-mi valorific cunoştinţele şi relaţiile globale. O să fiu puţin rea în fraza ce urmează: un scriitor care a lucrat ca taximetrist aici în New York şi nu a fost niciodată conectat la viaţa teatrală americană conduce acum un teatru regional din România. Dacă aşa ceva e posibil, ar trebui să fie posibil şi ca eu, care am o carieră de dramaturg şi profesor de teatru/performance în SUA, să conduc un Performing Arts Center în România. Nu credeţi? 

Dincolo de asta, ce vă inspiră zilele acestea? 

În ultimii trei ani am făcut naveta NYC-Ithaca pentru că predau la Ithaca College şi am constatat cu uimire cît de NYC-centric este teatrul american. Piesele produse pe Broadway sau

-Broadway sînt cele pe care le vezi montate şi în teatrele regionale, care nu prea investesc în talentele locale, ci preiau cu mîndrie ce a avut succes la New York. Ca urmare, temele de care sînt acum interesată sînt legate de relaţiile de putere dintre ţări, oameni, centru-provincie etc. Proiectul Civili-Poliţie îmi ia destul timp, sînt în faza de dezvoltare a textului bazat pe discuţii şi exerciţii. Mai am o piesă scurtă,

, care va fi prezentată la un festival de film şi am repetiţii cu ea. A fost publicată în antologia

şi acum are mai multe producţii. Predatul îmi consumă foarte multă energie, căci trebuie să mă concentrez pe creaţiile studenţilor. Le organizez şi un festival semestrial de piese de zece minute: 10-min PlayFEST. Abia aştept să se termine şcoala pe 10 mai. Vara o să pot dezvolta mai multe proiecte. Anul trecut am fost la conferinţa de la Sorbona cu un performance şi am fost în repetiţii cu

la Odeon în iulie. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez la Odeon, îmi plac mult actorii de acolo, superprofesionişti, dna Dorina Lazăr e o vizionară, secretarele literare sînt bine conectate la teatrul contemporan, toată lumea se implică în proiect cu integritate, de la personalul tehnic la sufleur. Chiar am avut o experienţă de calitate la Odeon. La ce mai lucrez acum? Aa, la un proiect de poezie şi fotografie. Şi la piesa pentru Actors Studio, care va fi prezentată acolo într-un festival în iunie. Sper totuşi să mă şi relaxez vara asta. N-am mai avut o vacanţă adevărată de peste 15 ani.  

a consemnat Claudia DARIAN 

Foto: J. Cristopherson