Teatrul indignat
De mult n-am mai vibrat la un spectacol de teatru ca lunea trecută, la avanpremiera suitei de „şapte piese burleşti“ care compun partea mediană a trilogiei dramaturgului catalan Esteve Soler. Contra democraţiei, Contra progresului şi Contra iubirii – acestea sînt cele trei piese care au făcut vîlvă în ultimii ani în toată Europa, alcătuite din cîte şapte scene succesive, dar nelegate între ele, după modelul unui gen uitat (Le Grand Guignol) şi recondiţionînd (într-un mixaj ingenios de suprarealism adus la zi şi anticorectitudine politică) umorul negru, ironia verde şi sufletul albastru. „În ce măsură ne-am vîndut sufletul pe nimic?“ – asta pare să fie întrebarea lui Esteve Soler în toate cele trei volete dramatice. Iar răspunsurile sînt mereu surprinzătoare (deşi folosesc toposuri literare şi jurnalistice binecunoscute), incitante şi tăios-inteligente.
Contra progresului – în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul „Bulandra“, Sala Laborator (Izvor) – pune în scenă nu doar indignarea de care s-a tot vorbit în legătură cu teatrul lui Soler, ci de-a dreptul lehamitea unei generaţii. Fără declamaţii, fără fraze (prea) elaborate, aproape fără retorică, piesa lui Soler este „trăită“ de patru tineri actori excepţionali (Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu), cu registre largi şi pe care cele şapte secvenţe burleşti (în care ei se travestesc, se deghizează, îşi schimbă vocile, ţin locul recuzitei) le exploatează neaşteptat. N-o să insist, Oana Stoica a semnat (de curînd, tot în Dilema veche) o cronică amplă în care celor patru actori le sînt elogiate atît registrele proprii, cît şi armonizarea lor cu viziunea regizorală. Mie mi s-a părut opera unei generaţii (cea în jur de 30 de ani) în care colaborau nu doar autorul catalan sau regizorul, ci şi cei patru actori care înţelegeau „organic“ umorul liminal, indignarea, transformarea oamenilor în „infrapersoane“.
Cele şapte piese burleşti din Contra progresului (în minunata traducere a Luminiţei Voina-Răuţ) sînt, toate, rupturi ale simetriei, eşecuri ale rolurilor clasice, denunţuri ale „mecanicului placat pe viu“. Nu întîmplător, ele sînt puse sub un motto al lui Bun˜uel: „Sînt sătul de simetrie.“ Absurdul nu este întrecut, în fiecare dintre ele, decît de ridicolul tabuurilor rutinate, de punerea în scenă a grotescului de sub interdicţiile devenite „corecte“. Ce se face un cuplu mic-burghez cu un copil din lumea a treia, aterizat, din propriul lor televizor, în propria lor sufragerie? Cum reacţionează o fată drăguţă, deşi cam demodată, dînd, într-o seară, de „omul călcat de tramvai“ al lui Malraux? Cum ne descurcăm în bazarurile spirituale deschise peste noapte de „întreprinzători“ religioşi, autoproclamaţi salvatori ai omenirii? Ce face o familie obişnuită – din Catalun˜a sau România – dacă se trezeşte, într-o bună dimineaţă, cu un măr de trei metri înălţime în sufragerie? Cum alegem oamenii care ne educă şi supraveghează copiii, astfel încît să prevenim abuzurile? Ce-are căsătoria (contractul) cu amorul? Ne vom putea opri după ce populaţia Pămîntului va depăşi 8 miliarde, peste vreo 20 de ani?
Soluţiile lui Soler o să vi-i amintească, pe alocuri, pe suprarealiştii francezi şi latino-americani, pe Pascal Bruckner sau pe Huxley. Şi asta pentru că nu rasismul, anticlericalismul, cruzimea faţă de animale sau grotescul şablonizării intimităţii sînt esenţiale în scenele burleşti antiprogresiste, ci inventarea unui limbaj (scenic) pentru fiecare poveste. Simultan şi paralel cu rutinarea unei situaţii de viaţă, apar indignarea, suflul ironiei, umorul devastator (sala a rîs, la masterclass-ul despre care vorbim, aproape continuu), iar toate acestea reconstituie (exact prin rîs) omenescul pierdut.
Ar fi extraordinar ca, spre toamnă – cînd vom avea, se pare, întreaga trilogie a lui Esteve Soler pe scenele româneşti – să putem şi citi cele trei piese, de-acum celebre şi traduse în peste zece limbi, o trilogie nihilistă a vremurilor pe care le trăim şi care, după dramaturgul catalan, au depăşit deja „limita extremă a infamiei“. Poate vreun editor român, căruia îi place teatrul, o să vibreze.