„Talentul nu ajunge pentru a impune un mare artist“ – interviu cu Angelin PREJLOCAJ

16 noiembrie 2016   La zi în cultură

Născut la Paris în anul 1957, Angelin Preljocaj, unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, a frecventat inițial cursuri de balet clasic, pentru a alege ulterior dansul contemporan, pe care l-a studiat cu Karin Waehner. Este cîștigătorul unor premii de importanță mondială, precum Grand Prix National de la Danse, Prix Benois de la Danse, Bessie Award, Les Victoires de la Musique, Globul de Cristal. În anul 2008, Angelin Preljocaj a fost prezent în România cu spectacolul Albă ca Zăpada. Anul acesta a revenit în România cu spectacolul Fresca, avînd la bază tot o poveste: un basm chinezesc din secolul al XIII-lea. Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru.

Care este prima dumneavoastră amintire legată de dans?

E o întrebare foarte interesantă, avînd în vedere că spectacolul pe care îl prezint în România, Fresca, „vorbește“ despre o imagine fixă, despre o pictură, un aspect paradoxal, avînd în vedere că ceea ce creez ține, în primul rînd, de sfera mișcării. O astfel de imagine fixă mi-a influențat alegerea acestui drum, cel al dansului. E vorba de o fotografie a lui Rudof Nureyev, într-un salt, o imagine în care părea suspendat în aer. Fotografia aceea, foarte frumoasă, m-a fascinat în copilărie și m-a determinat să intru în această lume. Fotografia era într-o carte pe care mi-o împrumutase o fată. Cînd i-am returnat cartea, am întrebat-o unde învață ceea ce se vede în acea carte. Și așa am ajuns la cursurile de balet. Aveam 12 ani, făceam deja judo și m-am dus la școala de balet îmbrăcat într-un tricou și cu pantalonii mei albi de judo.

Aveți o afinitate cu lumea poveștilor, cu transpunerea acestora în dans?

Inițial am fost interesat de povești care stau la baza baletelor clasice romantice, precum Cenușăreasa sau Lacul Lebedelor, apoi am cercetat și teritoriul altor culturi, pentru a vedea modul în care poveștile sînt transmise și în alte spații, și am descoperit această poveste din China medievală, care mi s-a părut extrem de interesantă prin mesajul ei. Mă interesează lumea poveștilor mai ales atunci cînd ea revelează problematica reprezentării. În cazul poveștii chinezești intervine relația cu arta picturii, care coboară în adîncurile istoriei omenirii, pînă în era cavernelor (cînd picturile, atît de asemănătoare artei conceptuale de azi, înfățișau episoade de vînătoare). Există o relație puternică între esența picturii și lumea poveștilor, cu privire la natura reprezentării, precum și cu lumea virtuală, cu ideea de virtualitate, atît de prezentă azi prin influența Internetului. Acest raport între reprezentare și virtualitate mi-a stîrnit un interes care a condus la materializarea acestor teme în dans. Ceea ce leagă cele două proiecte, Albă ca Zăpada și Fresca, este faptul că poveștile au o importanță vitală pentru modul în care universul lor structurează psihologia copilului, pregătindu-l pentru forma în care va aborda propria viață. Este vorba de un concept inerent umanității, care pregătește imaginarul copilului pentru viața adultă, pentru raportarea sa la realitate.

Ce considerați că este specific stilului dumneavoastră coregrafic?

Consider că ceea ce sînt reprezintă o sinteză a unor experiențe multiple. Limbajul baletului clasic va rămîne mereu impregnat în mine, dar la fel de mult contează faptul că în copilărie am practicat judo și am fost modelat de ceea ce înseamnă a purta un alt corp cu propriul tău corp. O altă întîlnire importantă, care este extrem de prezentă în universul meu coregrafic, este cea cu teatrul No, pe care l-am studiat cu maeștri japonezi, de la care am învățat semnificațiile unei noțiuni specifice despre spațiu, în virtutea căreia corpul dansatorului poate conferi spațiului materialități și fluidități diferite prin sensurile gestualității sale. O influență importantă au avut-o asupra mea dansul contemporan pe care l am studiat cu Karin Waehner, sau întîlnirea cu Merce Cunningham.

Considerați că există o influență a culturii de proveniență asupra unui artist sau acesta se situează dincolo de această determinare?

Nu se poate nega importanța culturii și nici ceea ce aduce ea în zona creației, dar eu personal prefer să mă raportez la spațiul cultural ca la o parte integrantă a vieții artistului, care trebuie să vină, în arta sa, cu ceva singular, unic. Foarte mulți artiști sînt modelați de ceea ce reprezintă talentul lor, de abilitățile pe care și le dezvoltă în virtutea acestui talent. Există foarte mulți artiști talentați, dar nu se poate spune că există foarte mulți artiști mari. E important să fii talentat, dar nu cred că talentul ajunge pentru a impune un mare artist. E nevoie de ceva mai mult, de o marcă inconfundabilă, de o formă de singularitate pe care numai acel artist să o poată aduce în mod specific în arta sa. Această marcă foarte personală nu poate exista dacă artistul nu este foarte conectat la ceea ce se întîmplă în lume, dacă nu știe să asculte vocea realității, dacă nu poate prezenta o viziune cumva decalată a lumii, dar în același timp recognoscibilă pentru toți. Un artist mare se situează în poziția de a putea prezenta o creație în care oameni cu viziuni și puncte de vedere foarte diferite să se poată regăsi în egală măsură. Și mai cred că artistul, pentru a fi cu adevărat mare și pentru a aduce această marcă personală, trebuie să fie umil, în sensul renunțării la orgoliul propriu.

Aveți o metodă de lucru specifică în cadrul companiei dumneavoastră?

Cred că fiecare proiect nou cere o metodă nouă. Pe de altă parte, avînd în vedere că lucrez cu aceiași dansatori de foarte mult timp, s-a instaurat o formă de complicitate între noi. Colaborînd de atîta vreme, știm să ne ascultăm, să ne intuim, să reușim să facem uneori lucruri bizare chiar la modul intuitiv, fără să fie nevoie de expunerea vreunei metode.

După ce criterii vă alegeți dansatorii?

Mereu îmi spun că trebuie să aleg pe cineva care, mai întîi de toate, dansează bine. Dar dincolo de asta, nu mă intersează să aleg pe cineva care vine purtînd pe el eticheta de dansator. Ceea ce mă ghidează în alegerea dansatorilor nu este nicidecum aspectul fizic pe care se presupune că trebuie să îl aibă un interpret, este personalitatea cu care ei vin, lumea pe care o aduc prin prezența lor. Cred că dansatorul trebuie să fie locuit de sensul a ceea ce transmite, ceea ce înseamnă mult mai mult decît a executa impecabil o mișcare. Nu cred în a arăta lucruri, cred în a face lucruri cu sens, cred în dansatorii care sînt capabili să transmită sensul a ceea ce asumă prin dans. Dansatorii mei, deși au la bază baletul clasic, sînt foarte diferiți ca univers de expresie, sînt antrenați în diverse forme de dans contemporan. Cred că antrenamentul clasic e un instrument foarte bun, care ajută mult dansatorul, dar dacă întîlnesc un dansator excepțional, care nu are pregătire clasică, lipsa acestui tip de antrenament nu constituie nici un fel de impediment în alegerea lui.

Folosiți o anumită notație pentru coregrafiile dumneavoastră…

Da, este un sistem creat de Rudolf Benesh în secolul trecut, care are o mare eficacitate pentru conservarea coregrafiei întocmai ca în cazul partiturilor muzicale. Desigur, există și notația lui Rudolf von Laban, care este esențială pentru analiza dansului, dar pentru mine alegerea notației lui Benesh ține de rațiuni practice. Folosirea notației în dans este pentru mine importantă și pentru că eu consider că dansul este o artă care ține de o zonă de anamneză și care are nevoie de o permanentă recuperare a memoriei. Muzica a evoluat ca artă pentru că și-a dezvoltat tot timpul rezervele de memorie. În tradiția occidentală, notația muzicală a fost privilegiată și pentru că muzica a fost relaționată cu sfera sacrului, ea a fost considerată o artă care punea omul în relație cu Dumnezeu. Tradiția muzicală este legată de tradiția religioasă, ceea ce nu se poate spune despre dans, poate și pentru că dansul, fiind o artă ce ține de corp, a fost multă vreme asociat cu ideea de păcat ce plana asupra corpului. Existența partiturii, a unui suport material pentru creația muzicală, a condus la o dezvoltare rapidă a acestei arte. Mă fascinează să văd cum un tînăr muzician, avînd acces la o partitură de Bach, intervine cu propria personalitate asupra creației respective și o transfigurează prin propriul stil, prin propria personalitate. În absența unui suport material al dansului, pentru un coregraf e foarte dificil să se afle în poziția muzicianului.

Îmi amintesc că eram tînăr dansator și mi s-a arătat o înregistrare și mi s-a spus: „Îl vezi pe băiatul acela cu pulover verde? Ca el trebuie să faci!“ În aceste condiții, e greu de spus unde se termină imitația și unde începe interpretarea și invers. Există astfel pericolul ca dansul să fie o artă imitativă. Notația, scrierea coregrafică, înlătură acest pericol și îi oferă dansatorului libertatea de a fi interpret autentic. Sînt foarte fericit cînd astăzi se reiau coregrafii de acum douăzeci de ani, cu dansatori foarte tineri, și realizez că acea creație nu a îmbătrînit deloc, grație notației coregrafice care se manifestă ca o partitură pe care creativitatea dansatorului o poate aduce la lumină într-un mod inedit.

Cum vă raportați la public?

Cred că am o raportare cumva schizoidă. Mă bucură enorm faptul că publicului îi plac creațiile mele, dar pe de altă parte nu vreau să creez ceva pentru ca publicului să îi placă. Eu urmez, în ceea ce fac, două direcții principale: pe de o parte, simt nevoia să întreprind o cercetare fundamentală în dans, de aceea fac uneori spectacole radicale, dure, abstracte, pe muzică de Jon Cage sau Karlheinz Stockhausen, și care nu sînt ceea ce s-ar putea numi spectacole „de public“. Pe de altă parte, creez spectacole ca Albă ca Zăpada, cu succes la public, dar în elaborarea cărora folosesc rigoarea pe care mi-o dezvolt în procesul cercetării întreprinse în prima direcție. E ca în știință: pentru a putea dezvolta un tratament care să facă bine umanității, e nevoie de cercetare de laborator. Așa e și în dans: pentru a putea crea cu rigoare spectacole care să ajungă la public e nevoie de cercetare în domeniul dansului. Mă raportez la public în sensul în care se referea Jean Vilar la teatrul pe care voia să îl impună. El spunea: „Vreau să creez un teatru popular, dar exigent.“

Ce determină diversitatea abordărilor dumneavoastră, complexitatea stilului, faptul că, așa cum spuneați, creați spectacole foarte diferite?

Mă tem să fac lucruri care mă pot împiedica să ies dintr-un context de creație, care-mi pot bloca accesul spre alte drumuri. Dacă nu aș avea această abordare, ar fi ca și cum aș conduce o mașină pe un drum cu un singur sens și nu aș avea voie să mă abat nici la stînga, nici la dreapta. Nu vreau să cad în capcana unui drum care să nu îmi permită să virez în altă direcție.

a consemnat Gina ȘERBĂNESCU

Foto: wikimedia commons

Mai multe