Subzistenţă pe subvenţie

Agitație mare în lumea literară după ce pe piața zvonurilor a apărut vestea că Ministerul Culturii nu ar (mai) vrea să subvenționeze revistele culturale, deși o lege intrată în vigoare anul trecut permite acest tip de sprijin financiar. Pînă la urmă, s-a dovedit că zvonul era doar un zvon. Ministrul n-a făcut altceva decît să consulte Consiliul Concurenței pe tema acestei legi și să anunțe, imediat după primirea avizului, demararea procedurilor pentru acordarea subvenției respective. Scandalul a izbucnit degeaba. Dar a fost util pentru că repune în discuție acest sistem de subvenții.

Încă de anul trecut, atunci cînd a fost adoptată legea, am fost sceptic. Am spus încă de pe atunci că subvenţionarea revistelor culturale e, dacă nu inutilă, oricum, o măsură insuficientă. Căci, încă o dată, se pune accentul pe producţie şi nu pe publicul cititor. De parcă în producţia revistelor ar fi neajunsul, şi nu în difuzarea lor. Pînă una-alta, există zeci de titluri care au supravieţuit, de bine, de rău, tuturor crizelor. Au reuşit să apară cu mijloace minimale, cu reduceri succesive ale cheltuielilor, cu amînări ale plăţilor şi cu acţiuni providenţiale de salvare prin cine ştie ce finanţator local, public sau privat. Și cu sacrificii din partea redactorilor și colaboratorilor care au acceptat această permanentă stare de precaritate și incertitudine.

Cîte dintre aceste reviste sînt relevante cu adevărat? Cîte sînt citite (și nu doar citate)? Cîte reuşesc să trezească un interes general sau, măcar, să-și atingă publicul pe care îl vizează? Cîţi cititori împătimiţi vor plînge dacă, din lipsa finanţării, va dispărea o asemenea gazetă?

Nu am nimic de comentat în ceea ce privește legitimitatea unui asemenea sprijin financiar. Nu poți lăsa presa culturală pe mîna pieței. Jurnalismul de calitate presupune costuri pe care piața nu le poate acoperi întotdeauna. Chiar e nevoie de subvenție. Însă aceasta ar trebui direcționată către zonele critice: dezvoltarea publicului, difuzare, platforme online. Și tipar, unde e cazul – adică pentru revistele care au cît de cît o audiență; o subvenție care să se acorde pe o bază de transparență & competitivitate. Dar așa cum arată acum, asta nu e subvenție, e pomană.

Să nu uităm că revistele respective pot fi finanțate, conform legii, din timbrul cultural/literar colectat de uniunile de creație. O altă sursă: diverse finanțări locale. A treia sursă: vînzările, abonamentele etc. În fine, revistele ar mai putea atrage fonduri și din sponsorizări (private) sau donații. Faptul că în ultimii ani au apărut numeroase reviste culturale finanțate privat sau public (prin AFCN) arată că un manager iscusit poate găsi soluții durabile. Deci supraviețuirea revistelor editate de uniunile de creație nu ține doar de o finanțare acordată necondiționat de minister. Ci și de competența managerilor.

Şi în Franţa există programe de subvenţie pentru reviste culturale, numai că acolo finanţarea are ţinte precise. Banii nu sînt alocaţi (doar) pentru a acoperi cheltuielile de tipar sau pentru a compensa lefurile prea mici ale redactorilor. Ci pentru dezvoltare. De pildă, pentru a asigura un site nou. Sau un program de promovare eficient. Sau pentru un plan de difuzare mai larg. Noua concepţie, inclusiv în Franţa, care a consacrat conceptul de excepţie culturală şi ideea de subvenţie, e că finanţarea de stat e o investiţie menită să asigure întreprinderii culturale un viitor. Cum ar veni, subvenţia garantează sustenabilitatea întreprinderii culturale, dar banii se alocă doar dacă respectiva întreprindere prezintă garanţii că e sustenabilă. Da, piața e cinică. Dar și subvenția tot cinică e, uneori: pentru că pretinde, și ea, adaptări, schimbări, reforme. Faptul că în cultură nu poți trăi bine și fără, nici cu subvenție e încă și mai cinic!

P.S. Mai există și o altă inechitate în felul în care e concepută această lege a finanțării revistelor culturale: banii sînt direcţionaţi în proporţie de 75% către revistele editate de uniunile de creaţie (adică spre publicaţiile care sînt deja finanţate cu banii obţinuţi din timbrul cultural sau din alte fonduri ale respectivelor uniuni). Doar un sfert din fonduri pot fi distribuite către alte reviste. Presa culturală independentă, adică exact segmentul cel mai expus subfinanţării, rămîne, în mare parte, descoperită. În timp ce banii publici finanțează reviste care nu ajung la un public, publicații emergente care vizează un public cultural în formare nu au șansa să apară.