Static, reîncărcat
Sînt unele momente din călătorii care sînt atît de statice, care surprind din mijlocul noutății, al ritmului alert cu care este înfășurat orice voiaj, cu pasivul lor memorabil. Îmi aduc aminte de ele mai ales la sfîrșit de an, ca de niște baterii solare lăsate la încărcat și pe care le revizitez în minte sau în mici imagini salvate în memoria telefonului ori a laptop-ului. Nu sînt puține, căci una din bucuriile acestor călătorii e, pentru mine, reconectarea la neutrul lor bun, la nespectaculosul regenerativ pe care îl conțin.
Mă gîndesc mai ales la momente ale cotidianului local, surprinse adeseori accidental, în drum spre vizitarea unui loc mai celebru pe harta călătoriilor. Ca la Angkor Wat, complexul aproape suprarealist de temple din jungla cambodgiană, de exemplu. Era într-o după-amiază foarte călduroasă și mă îndreptam cu bicicleta spre unul dintre temple (distanța dintre ele e considerabilă, așa că fie faci apel la un tuk-tuk, fie închiriezi o bicicletă, la asta adăugîndu-se soarele, aparent bolînd, sud-est asiatic, de ianuarie-februarie, destul de parșiv ca să parcurgi acele distanțe la pas). La mijlocul distanței între două temple se afla un mic lan de orez în care lucrau, nestingheriți în vreun fel de traficul intens de turiști, cîțiva localnici. M am oprit, am lăsat bicicleta la marginea drumului și m-am uitat la ei cum roboteau sub vipie și în marginea traficului de biciclete. Stăteau cu spatele la drum, aproape nemișcați, în mijlocul unui cîmp îngălbenit de soare. Mișcarea corpului lor, aproape imperceptibilă, avea ceva dintr-un tablou de Van Gogh, prin emoția statică conținută. Oricum, păreau cu totul suspendați în afara ritmului turistic, ca și cum realul lor, al muncii lor zilnice, ar fi fost, acolo, în acel moment, cu adevărat un intrus în microregia plină de confetti a turismului contemporan.
Aceeași stare am regăsit-o și într-un mic sat ascuns de niște cocotieri foarte înalți, tot la marginea drumului către unul dintre temple. Inițial, mi-au atras atenția cîteva fîntîni și inscripțiile lor. Erau donate în mare parte de către UNICEF ori de către familii nord-americane unei țări foarte sărace, răvășite de războiul civil. Dincolo de ele, pe niște cărărui făcute în nisipul bătătorit, am descoperit în acea după-amiză o lume care era acolo dintotdeauna, dar care, în drumul hașurat de consumerismului actual, părea un intrus: căsuțe sumare din lemn, cu o singură încăpere, așezate pe niște picioare înalte de lemn, în stil lacustru. Nu era mai nimeni acolo, probabil cei mai mulți dintre ocupanți erau plecați să lucreze în circuitul turistic al templelor sau poate la cîmpul de orez. Am întîlnit doar o bătrînă, moțăind într-un hamac și păzind un fel de magazin local, cu produsele așezate în punguțe de plastic, agățate cu sfoară de niște bîrne. Doar cocotierii mai produceau un vag zgomot de fundal în acea lume simplă, statică și atît de reală.
Sînt mai multe astfel de momente. Cu ele revine, mai ales acum, la sfîrșit de an, amintirea unui Zen pe care îl regăsesc, altfel, din ce în ce mai rar. Poate doar în imaginea unei prime zăpezi, privite de la fereastră. Cu siguranță, însă, în liniștea cu care trec de la o pagină citită la alta nouă.
Foto: B. Tănase