Starea cercetării ştiinţifice – în domeniul istoriei contemporane

Mă voi referi în intervenţia mea mai mult la cercetarea circumscrisă ştiinţelor socio-umane şi cu precădere la situaţia ştiinţelor istorice, iar perspectiva mea va fi aceea a unuia care se ocupă cu precădere de problematica istoriei contemporane, domeniu pe care îl cunosc mai bine.

La o primă vedere, acest sector cultural a fost extrem de afectat de pandemia care a lovit şi România începînd mai ales din luna martie 2020. În primul rînd, cele mai multe arhive (centrale, judeţene) şi biblioteci publice au fost închise pentru cercetători, iar atunci cînd au fost redeschise – pentru scurte perioade de timp –, capacitatea de primire a publicului studios a fost sensibil redusă, la fel ca şi orarul de funcţionare. În al doilea rînd, reducerea contactelor directe dintre doctoranzi, masteranzi, studenţi, pe de o parte, şi profesorii îndrumători/coordonatori a avut consecinţe nefaste şi efectele concrete poate se vor vedea cu adevărat peste cîţiva ani. Nici o şedinţă sau întrevedere pe Zoom sau pe alte canale media nu poate înlocui uneori interacţiunea directă, faţă în faţă. În plus, din cauza restricţiilor de circulaţie valabile în Europa şi în America, s-a adăugat compromiterea mai multor stagii de documentare/cercetare, precum şi a unor mobilităţi academice în străinătate. Toate acestea vor spori efectele negative şi se vor reflecta probabil asupra calităţii publicaţiilor şi a comunicării la nivel ştiinţific, dar şi asupra carierelor academice. Nu trebuie uitată nici întreruperea funcţionării programelor Erasmus de schimb interacademic cu Marea Britanie, în urma Brexit-ului, eveniment care şi el contribuie la reducerea comunicării ştiinţifice şi educaţionale, afectîndu-i inclusiv pe tinerii din România care ar dori să urmeze o carieră în domeniul ştiinţelor socio-umaniste.

Chiar dacă această pandemie a diminuat numărul conferinţelor ştiinţifice, al colocviilor, al simpozioanelor (îndeosebi internaţionale) şi al stagiilor de documentare şi a afectat editurile care tipăreau lucrări academice, criteriile de avansare/promovare au rămas aceleaşi pentru cadrele didactice universitare şi pentru cercetătorii ştiinţifici. Nu întotdeauna conferinţele stabilite deja înainte de martie 2020, care presupuneau prezenţa fizică, s-au transformat în evenimente academice transmise online, pe Zoom, Google Meet sau pe alte platforme. Iar cei mai afectaţi sînt cei aflaţi la începutul carierei academice, deoarece nu mai pot raporta astfel de activităţi la momentul (auto)evaluărilor. Evident, nici o nenorocire nu vine şi nu va veni niciodată singură. Cursurile pentru elevi şi studenţi ţinute doar în mediul online, de multe ori în mod precar, îşi vor arăta efectele negative peste un deceniu (sau mai devreme) în cazul viitoarei generaţii de profesori şi cercetători.

O perioadă de acumulare

Dacă ar fi să identificăm cu tot dinadinsul şi o parte pozitivă în toată această tragedie sanitară, care este însoţită şi de o criză economică, adică o aşa-zisă jumătate plină a paharului, aş vorbi despre o perioadă de acumulare, un interval – cuprins între martie 2020 şi ianuarie 2021 – care a permis totuşi unor cercetători din institute academice şi unor profesori de la catedre universitare să lucreze mult timp de acasă, la propriul birou, şi să se aplece asupra surselor, a documentelor deja colectate, strînse, fotografiate sau consultate online (atunci cînd Biblioteca Digitală a Bucureştilor – DigiBuc – şi alte platforme similare chiar au funcţionat).

Scriitoarea şi istoricul Liliana Corobca mărturisea că a putut finaliza volumul Panorama comunismului din România (Editura Polirom) – o carte de referinţă, o foarte bună sinteză de istorie contemporană – tocmai datorită pandemiei, pentru că această epidemie a însemnat izolare şi mai multă linişte. De multe ori nu a mai fost nevoie de deplasarea la locul de muncă, la institutul de cercetare sau la universitate sau în arhive/biblioteci pentru documentare, aşa că a fost timp de lucru mai mult la biroul personal; un timp preţios pentru a finaliza lucrări restante sau planificate şi avînd termene-limită presante. Cazul Lilianei Corobca nu este singular, dar el nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat această perioadă de acumulare, de respiro. Nu trebuie uitat un factor esenţial apărut în urmă cu nici două decenii: aşa-numita „revoluţie arhivistică“ ce a început după 2006-2007, atunci cînd Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi alte arhive s-au deschis treptat către cercetători, permiţîndu-le accesul la sursele istorice, la documentele arhivistice cu opţiunea de folosire – în schimbul unei sume modice – a aparatelor de fotografiat, a camerelor digitale, putîndu-se astfel fotografia poate mii şi mii de documente într-o săptămînă sau chiar într-o singură zi.

Aşadar sînt peste treisprezece ani de cînd această tehnologie avansată este pusă la treabă, însă în paralel s-a vădit o meteahnă a istoricilor: întîrzierea publicării rezultatelor cercetărilor efectuate în arhive. Istoricii au lăsat uneori impresia că s-au năpustit asupra documentelor recent declasificate fără a le exploata, fără a le publica întotdeauna. Aceasta este cumva şi o autocritică, deoarece nici chiar eu nu am reuşit să parcurg, să valorific sau să comunic conţinutul unor documente în posesia cărora am intrat încă din 2006 sau imediat după aceea. Or, momentul martie 2020 – luna în care s-a decretat starea de urgenţă – a însemnat şi închiderea arhivelor sau a celor mai multe dintre arhive. Pe de altă parte, condiţiile stării de urgenţă şi apoi starea de alertă au coincis – aşa cum am anticipat – cu izolarea cercetătorilor în birourile lor de lucru. Munca la domiciliu a reprezentat mai mult timp pentru citit, scris şi gîndit. În fapt, a însemnat definitivarea mai multor manuscrise sau a unor restanţe (editoriale) academice care, în condiţii normale (adică fără epidemia de COVID-19), ar fi trebuit să mai aştepte.

Din punct de vedere editorial şi publicistic, în ultimul an s-au vădit direcţii de cercetare care s-au conturat datorită politicilor aniversative recente. În 2018, în contextul sărbătoririi centenarului Marii Uniri, au existat numeroase comenzi de stat privind evocarea unităţii naţionale şi a personalităţilor marcante din urmă cu un secol care au contribuit la realizarea României Mari. Celebrarea centenarului a avut mai degrabă un aspect fetivist, însă în efortul de scoatere la lumină a acestui trecut au fost angrenaţi şi istorici profesionişti care au evitat abordarea patriotardă. În acel context, ei au scos la lumină documente provenind uneori din fonduri arhivistice preţioase, neglijate sau insuficient cercetate, surse istorice care au fost valorificate cu adevărat abia în anii din urmă.

Rezultatele acestor cercetări în arhive au purtat o puternică amprentă personală, deşi documentarea s-a făcut dintr-un impuls venit din exterior care se dorea purtătorul de cuvînt al colectivităţii naţionale. De altfel, trebuie spus că şi în ultimul an, în timpurile pandemiei, s-au ciocnit în spaţiul istoriografiei autohtone două tendinţe, una individualistă şi alta care a pus accent pe alcătuirea de lucrări colective, de tip lexicografic, după modelul inaugurat de academicianul Eugen Simion cu al său proiect de dicţionar general al literaturii române, care inevitabil pune în umbră creaţia individuală şi inventivitatea personală.

Pe de altă parte, întreprinderile colective pot da rezultate deosebite atunci cînd sînt rezultatul asocierii pe bază de afinităţi şi de opţiuni comune asumate, cum a fost cazul proiectului intitulat Enciclopedia imaginariilor din România (coordonator general: Corin Braga), care cuprinde nu mai puţin de cinci volume, apărute toate în 2020 la Editura Polirom. Potrivit profesorului clujean care a coordonat enciclopedia în cinci volume, proiectul are ca scop realizarea unei imagini panoramice a patriotismului cultural şi spiritual românesc astfel încît să facă posibile aprofundarea şi cultivarea identităţilor naţionale, locale şi de grup, în cadrul interculturalismului european. Poate tocmai astfel de proiecte care nu resping dialogul şi comunicarea cu exteriorul exprimă cel mai bine patriotismul istoriografic.

Text apărut în suplimentul „Cultura acum” (distribuit gratuit în luna ianuarie 2020, împreună cu revistele Dilema veche, 22 și Suplimentul de cultură), ca parte din proiectul „Starea culturii române în 2021” inițiat de Asociația Culturală AltIași (coordonatori de proiect: George Pleșu și Marius Chivu), finanțat de Ministerul Culturii și co-finanțat de Goethe-Institut prin Centrul Cultural German din Iași și Institutul Francez din România. Prin acest proiect, Asociația Culturală AltIași urmărește prezentarea unor perspective inter- și multiculturale asupra stării culturii naționale în anul 2021, printr-o serie de contribuții – text, imagine și video – aparținînd unor personalități reprezentative pentru spațiul cultural românesc și pentru minoritățile conlocuitoare, contribuții disponibile pe platforma www.culturacum.ro.

Cristian Vasile este cercetător ştiințific în cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga“ al Academiei Române (programul de cercetare „România şi Europa în secolul XX“). Ultima carte publicată: Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). A mai coordonat, uneori în colaborare, volumele: „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană (Cetatea de Scaun, 2017), Centenarul femeilor din arta românească, 2 volume (Postmodernism Museum, 2017-2018), Erotism şi sexualitate în „Epoca de Aur” (Postmodernism Museum, 2018) și Cultura de masă în „Epoca de Aur“: Cîntarea României şi Cenaclul „Flacăra“ (Postmodernism Museum, 2019).

Foto: wikimedia commons