Spectacolele de teatru ale anului 2006

Cel mai bun spectacol sînt mai multe, dispersarea exprimînd fireşti diferenţe de gust. Aproape toate sînt spectacole care au dat naştere unor polemici în paginile ziarelor sau pe la colţuri, sentimentul adoraţiei a avut a face faţă refuzului de a valida sensibilităţi, procedee, viziuni. Argumentele alunecă pe suprafaţa discuţiei: de fapt, creatorii de teatru renunţă la "public", în general, şi îşi caută un public specific, persoane pregătite intelectual şi emotiv să primească un mesaj adecvat pregătirii şi sensibilităţii lor intelectuale. Au dreptate autorii lor: nici la cîrciumă nu te aşezi la masă cu oricine, doar pentru că e un loc liber la masă. Din păcate, critica nu e cu un pas în faţa acestui fenomen, cronicile, atîtea cîte mai există, înregistrează, laudă, înjură în cuvinte atît de meşteşugite încît uneori e mai complicat să înţelegi cronica decît spectacolul. Se simte nevoia unei viziuni integratoare, a unei fotografii din elicopter, a desluşirii tendinţelor comune, posibil de enunţat şi după ce purtătorii diverselor programe etice sau estetice se ceartă între ei. Spectacolele recomandate în această pagină merită să fie văzute. Chiar dacă nu o să vă "placă", dialogul propus vă va stimula, veţi pleca mai inteligenţi decît aţi venit. ( M. B. ) Andreea DUMITRU Purificare de Sarah Kane, regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional din Cluj Judecînd după reacţiile stîrnite de Purificare, nici Sarah Kane nu scapă, iată, penibilului tangaj prea devreme - prea tîrziu care defineşte atît de bine climatul teatral românesc din "90 încoace. Deşi tradusă prompt, Blasted, prima ei piesă nu a lăsat vreo urmă în repertoriile autohtone, după cum nici 4:48 Psychosis nu a făcut valuri, mult mai tîrziu, la Teatrul ACT. În schimb, întîlnirea lui Andrei Şerban cu un text precum Purificare a reuşit să scurtcircuiteze percepţii. De la Oedip-ul aceluiaşi regizor, nu am mai avut spectacol atît de viu comentat, detestat, revendicat. Faptul în sine valorează enorm într-un mediu teatral diluat şi afazic. Mai mult, spre deosebire de alte cîteva montări hors du commun din 2006 - voi numi doar Elizaveta Bam a lui Tocilescu şi, nu doar de dragul contrastului, Telefonu", omleta şi televizoru" a lui Alexandru Dabija -, Purificare mai are o calitate rară: nu închide cu brio un drum, oricît de riscant şi ingenios estetic, ci anunţă pentru prima dată un dialog productiv - fie şi unul al autodelimitării prin negaţie - cu noua generaţie de regizori. Coerenţa spectacolului rezidă exact în ceea ce pare să-l fragilizeze: echipa de actori - constituită "ad-hoc", dar cea mai performantă din cîte am văzut în ultima vreme; rupturile stilistice - cînd atrocitate tratată