South Beach, Miami, un fel de „cum ar putea fi Cuba“

Plouă în prima zi pe South Beach. Vreme de ianuarie, așa cum poate fi ianuarie la tropice, cu ploi scurte și o răcoare ce pare de-a dreptul caniculară după cele multe grade cu minus de la care veneam din New York. Am ajuns la Miami cu „celebrul“ Spirit, o companie aeriană recunoscută pentru prețurile mici, serviciile proaste despre care, cînd am căutat pe net, citeam doar review-uri apocaliptice, cum iau bani pe orice și sînt rigizi, dar și că au un mod plin de umor de a-și prezenta „zgîrcenia“. Mie mi s-au părut de-a dreptul simpatici cu toate modalitățile lor de tăiere a costurilor – practic, ai un preț mic de bază și pentru orice altceva plătești. Fiind obișnuită să călătoresc lejer, fără bagaj mult și fără pretenții de vin sec pe zboruri scurte, m-a distrat in flight entertainment-ul, care era un rebus pe boarding pass, sau glumele stewarzilor, care mai ziceau, atunci cînd arătau ieșirile de urgență, că „momentan sînt gratis“.

După o zi de ploaie pe South Beach, soarele a ieșit, la fel și populația turistică locală, care mai de care în mașini de lux închiriate, expunîndu-și hainele și implanturile de silicon sau Botox, și dansînd pe ritmuri cubaneze. Plaja este uriașă, zeci de kilometri de nisip și un ocean suficient de lin încît să înoți liniștit, dar și cu suficiente valuri încît să-i admiri pe cei care fac surf la apus. Ce nu mi-a plăcut – învățată prost din Vama Veche, cum spunea cineva – a fost lipsa barurilor pe plajă și imposibilitatea de a dansa pe nisip, la lumina lumii sau a unui ghetto fire, pînă la răsărit.

E o Cuba cu buget ridicat în Miami, datorită valurilor de cubanezi (peste 1.200.000 în 2012, spune Wikipedia) care trec cei 150 de kilometri de apă cu bărci improvizate sau zboruri charter și aduc ceva din spiritul lor. Mi-a amintit mult de Cuba South Beach-ul, cu sandwich-urile cubano, cu muzica, dorința de distracție, relaxarea, cu stilul vestimentar al femeilor cubaneze, dar mai ales cu cheful de viață, în care nimic nu pare să conteze mai mult decît un pahar de rom și o companie plăcută. Un mix interesant în ­South Beach, cu cubanezi, portoricani, dominicani, haitieni, mexicani, alături de turiștii dezlănțuiți și puși pe distracție maximă și pe expunere cît mai mare a statutului financiar.

Nu pot să spun că era chiar genul meu de distracție. Cred că am pronunțat de multe ori cuvîntul cocalari, mi-am exprimat dorul de ceva mai boem poate, am ridicat pe rînd cîte o sprînceană la fițele ostentative sau m‑am simțit zgîriată pe timpane de muzica nu tocmai bună ce bubuia la terase. Dar, da, e un spectacol South Beach, „cultura locului, ce vrei“, cum mi s-a spus, cînd căscam ochii la femeile sumar (dez)brăcate ce dansau într-un club și domnii din jurul lor care uitaseră să pună capacul la tubul de gel.

În schimb, e o plăcere să te plimbi pe străzile cu case Art Déco, apărate de palmieri, să găsești un loc liniștit ca să vezi apusul profilat pe skyline-ul din Miami, să te pierzi prin parcuri sau să petreci o după-amiază la o terasă cu umbră, înainte să vină mulțimea (unde – suprarealist pentru SUA – poți fuma!).

Zona Miami-ului e un „vis cubanez“. Plecați din sărăcie, riscîndu-și de multe ori viața, cubanezii ajung aici pentru o viață mai bună. Așa ar fi Cuba, dacă se ridică embargoul, mi-am spus, cu același egoism de călător. Un loc exotic al distracției și al consumului, cu totul de vînzare și cu totul expus la vedere, un loc care și-ar pierde liniștea și aerul prăfuit, aer plin de un farmec incredibil, dacă ar da relaxarea pe o nouă oportunitate de business și mașinile vechi pe decapotabile moderne închiriate cu ora. Nu spun că e esențial rău, că nu te simți bine într-un loc ca South Beach, din contra. E imposibil, cred, să nu te simți bine la ocean. Dar cumva lipsește ceva.

Foto: C. Foarfă