"Some italian guy" - sau unde se distrează tinerii în Cuba

30 decembrie 2013   La zi în cultură

După multă muzică tradiţională ascultată pe străzi, prin restaurante, locuri de dans, discoteci sau la oameni acasă, mă întrebam cum se distrează „urbanii“. Unde-s hipsterii, rockerii, clubberii, hip-hoperii? Ajunşi pentru cîteva zile în Havana, ne-am apucat să căutăm locurile alternative ale capitalei cubaneze. Cum Internetul este, în ţara lui Che, o pasăre extrem de rară şi nici nu vă imaginaţi cît de lentă (două e-mail-uri deschise şi jumătate din homepage-ul Facebook încărcat într-o oră, la unul dintre cele trei net café-uri din oraş), era exclus să căutăm orice pe Google, aşa că am dat search în mod tradiţional şi i-am întrebat pe tinerii cu care intram în vorbă despre locurile unde se distrează ei (cam toate în Vedado) şi de programul din următoarele zile.

Am început dintr-o bodegă micuţă, plină de studenţi – aşa-zis literară, dar cu zero cărţi pe rafturi –, Café Literario del G, pe numele ei pompos. Aici l-am cunoscut pe Jimmy, uimit nevoie mare că nu ştim cine e. S-a prezentat ca un star al muzicii locale şi s-a interesat dacă ar putea veni să cînte în România. După cîteva beri, ne-a mărturisit că nu e, de fapt, atît de celebru, dar că ar merita. Era haios, rîdeam nonstop cu el şi nu-mi dădeam seama cînd vorbeşte serios şi cînd nu. Îi plăcea la nebunie Jimmy Hendrix (de unde şi porecla, şi tunsoarea „sferică“), deşi a ţinut să sublinieze că e cam învechit.

L-am ascultat pe Jimmy şi am mers la un festival pentru tineri, în Havana, unde prietenul nostru ar fi trebuit să cînte. Un fel de Zilele Tineretului, într-un amfiteatru în aer liber, de lîngă campusurile studenţeşti. Pe Jimmy, care zdrăngănea la o chitară, pe o scenă mai mică, l-am prins doar o melodie jumate. Întrebăm cine cîntă pe scena mare. „Cuba Libre, trupa noastră, şi some italian guy.“ La Cuba Libre, un fusion pop-dance-reggaton cu influenţe locale – agitaţie mare, toată lumea dansa, ţopăia şi cînta versurile bine ştiute. Ne luăm un mojito la pahar de plastic, stăm mai pe margine, să nu încurcăm mulţimea cu dansul în sînge, curioşi cine-o fi italianul necunoscut, care nu apare nici pe afiş. Pe scenă urcă un tip rotunjor, cu părul vîlvoi, care începe să cînte la chitară. Zucchero?!? Zucchero! Nu se poate ca some italian guy să fie Zucchero! Chiar el era, avea, de fapt, un concert mare, peste cîteva zile, la care am citit apoi că au venit 70.000 de oameni; aici era doar aşa, să simtă pulsul tinerilor. L-au ascultat politicoşi, cîţiva, mai puţini, dansau, dar departe de atmosfera nebună de la ai lor Cuba Libre.

De la nişte puşti de-acolo am aflat de un concert hip-hop. A fost de departe cel mai suprarealist eveniment de gen la care am participat. În primul rînd, pentru că se desfăşura într-o curte a unei instituţii şi a fost singurul concert la care am venit vreodată cu băutura de la chioşc în pungă, pentru că înăuntru nu se vindea nimic. Ajunşi devreme, am întrebat ce-i cu scaunele din faţă, aşezate frumos la mese, fix în faţa scenei. „Sînt pentru mamele artiştilor“ – a fost răspunsul care ne-a încuiat. Şi, într-adevăr, mamele au venit şi s-au dovedit cei mai agitaţi şi fideli fani. Cît despre concert, nu pot să vă spun decît că s-au perindat pe scenă un număr impresionant de artişti, de la domnişoare care cîntau RnB sau un pop nedefinit, pînă la băieţi agitaţi care, presupun, nu protestau împotriva regimului, prin rime. Cît despre public şi atmosferă, era o combinaţie între Mamaia ’88 cu MTV ’94.

La cîteva străzi distanţă, se desfăşura un concert de metal, aşa că am pendulat cu graţie între doamnele de la hip-hop şi rockerii supăraţi din partea cealaltă. Am un singur cuvînt să descriu concertul de metal: delicios. Îmi amintea de rockotecile întunecoase, pline de fum, pe care le frecventam cu religiozitate păgînă în liceu. Iar mixul limbă latină – muzică nervoasă – public prietenos – dans care combină datul din plete cu mişcări unduitoare, era, scuzaţi termenul nepotrivit cu duritatea metalului, de-a dreptul simpatic.

Am ajuns şi la hipsteri. Revoluţia hipsterească avea un loc bine stabilit: Bertolt Brecht, un café-teatru unde se ţin tot felul de evenimente. În seara aceea, am avut parte de un electro cubano care a adunat toată populaţia alternativă a tineretului havanez. L-am cunoscut şi pe regele hipsterilor. Nu aveai cum să-l ratezi, purta pantaloni mulaţi, bocanci, ceva animal print, ochelari de soare, o blană pe deasupra şi dansa ca un rockstar, cu mîinile în aer şi cu mişcări largi. De fapt, el nu ne-a ratat pe noi. Fiind singurii străini din peisaj, a venit să ne cunoaştem şi să ne spună cum stă treaba cu evenimentele de gen. Foarte haios omul, doar că, muzica fiind prea tare, nu prea ştiu ce-am vorbit, în afară de faptul că iubita lui franţuzoaică era fotograf, făcea un proiect în Cuba şi că intenţiona şi el să se mute la Paris, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Şi, pe post de încheiere, o scurtă observaţie: hipsterii cubanezi nu poartă tricouri cu Che Guevara. N-a ajuns moda pînă acolo. 

Foto: C. Foarfă

Mai multe