Slobozia, partea de mijloc

Văzînd și făcînd. La fața locului. Sau cu calcul lingvistic recent și mai neadaptat, în moment (din vechiul carpe diem, „trăiește clipa“, firește). Cam așa cred că se poate porni, dacă nu just, cel puțin precaut, pe o stradă a unui orășel fără mult patrimoniu cultural vizibil cum e Slobozia. În afară de mănăstire și de cîteva statui și o școală, cele două muzee, bune, și o biserică de lemn în stil maramureșan strămutată din vechiul sat Poiana, eu nu mai știu altele.

Pentru cine este interesat de lumea în sepia – cea care vorbește încă pentru cine vrea, pentru cine trebuie să o asculte – minunatele fotografii ale lui Costică Axinte, fotograful din Slobozia cu forță de Ulise al lui Joyce care l-a citit bine pe cel al lui Homer, cum bine ne învață profesorii buni de literatură comparată și universală, acele fotografii minunate, care rezistă mai ales prin Povestea pe care o spun, acele fotografii sînt, pentru memoria unui oraș cu chipul complet schimbat sub comunism, cu adevărat niște „obiecte găsite“, cum zice Susan Sontag în cartea ei despre fotografie. Ele „beneficiază simultan de prestigiul artei și de magia realului. Sînt nori ai fanteziei și bulgări de informație.“ Receptarea extraordinară, meritată pe deplin, a acestei comori prea mult timp ascunse stă mărturie pentru forța acestor „obiecte găsite“. Din afirmația imensei teoreticiene, eseiste americane rămîne însă o suspendare. Se vede, pe drept cuvînt, imprevizibilul, descoperirea iluminatoare, binele care iese deasupra. Stă însă puțin ascuns motorul acestei acțiuni. Ca să fie „găsit“, așa cum ne învață criticul, comparatistul și teoreticianul american de origine română Matei Călinescu, acel obiect trebuie (re)găsit. Întocmai precum o carte nu e niciodată doar citită (la propriu, decît dacă nu vrei s-o mai deschizi și a doua oară), ci (re)citită. Nu există lectură fără relectură.

Așa și cu aceste orășele și locuri fără un patrimoniu material – cum se zice în documentele oficiale – numeros sau atît de vizibil. În Slobozia contează istoria neintrată, din păcate, în manuale. Contează, cred, că este un fost sat, Vaideei, de robi romi, eliberați, sloboziți. Că e un loc cu ctitorii. Contează că acum, în ciuda mutilărilor mai vechi sau mai noi pe care succesivele administrații locale le-au adus, că, în pofida faptului că nu mai sînt locurile de muncă numeroase din trecutul pre-decembrist, orașul este în continuare unul foarte tînăr. Dacă te plimbi pe cele două bulevarde, cel mare, Matei Basarab, și cel mai nou, Unirii, la orele tîrzii ale unei amieze plăcute, nu ai cum să nu observi mulțimea tinerilor, a famiilor cu copiii lor ieșiți la joacă într-unul din cele patru parcuri mai mari. Așa a fost de cînd mă știu acolo. Un oraș tînăr, vibrant, cu nimic mai presus sau mai prejos decît multe alte locuri din România. Singura diferență este că am copilărit și am învățat acolo. Că, pentru mine, acel loc are o față.

Într-un eseu percutant, cum sînt mai toate ale sale, intitulat „Destin și caracter“, Walter Benjamin, mereu preocupat de dilemele modernității, asocia prezicătorii de destin cu capacitatea acestora de a vedea „semne“, de a fi „mereu la fața locului“. Benjamin era de acord cu aceasta. „Destinul“, afirmă el, „ca și caracterul, nu poate fi deslușit într-o privire de ansamblu decît prin semne, și nu în sine, deoarece dacă cutare sau cutare trăsătură de caracter, cutare sau cutare înlănțuire a destinului se oferă nemijlocit privirii, semnificația acestor concepte este totuși un ansamblu coerent care nu este «la fața locului» decît în semne, din cauză că se situează dincolo de ceea ce se poate vedea nemijlocit.“ Asocierea fizionomie-destin, ne reamintește, ne avertizează, iar și iar, Benjamin este veche de cînd au zis-o anticii.

La fel și cu oamenii, la fel și cu locurile. La fel și cu partea nevăzută, nenumărabilă (așa cum se face în documentele oficiale ale ministerelor și agențiilor oficiale). Cu patrimoniul imaterial. Cu oamenii. Cei care uneori sînt transparenți în destinul lor, mai mult sau mai puțin local, sau, din păcate uneori, invizibili pentru vremurile grăbite ale istoriei.

Mă întreba recent un coleg care își pune, acut și nuanțat, întrebările care au stat la baza ca o încrengătură, ca un rizom, a modernității: ce ar putea vedea în Slobozia, dacă ar vizita-o. Sînt sigur că știe, dar tot aș vrea să mai spun încă o dată, pentru cei care trec în graba oarbă, în „baba-oarba“ cum zicea un joc al copilăriei, pe lîngă astfel de locuri. Poți vedea povestea, atunci cînd e convingătoare. Îi poți vedea pe ceilalți, pe Celălalt. Citindu-l, așa cum poți.

Altfel, mai sînt totuși niște vestigii bune. Poți începe cu acelea. La Slobozia, la Cîmpulung, la Sighet, la Reghin sau la Adjud. Și tot așa; și nu numai în România, firește.

Foto: B. Tănase