Slobozia. Estul

Am lăsat povestirea, în numărul trecut, la momentul în care, copil fiind, citeam – scriam săptămîna trecută – o pisanie veche, rezemată de cîteva icoane vechi, sub scara plină de praf și-n semiobscuritate. Scriam pisanie, deși, cel mai probabil, era un istoric vechi al localității Vaideei. Nu mai știu, firește, ce scria exact, eram destul de mic. Dar ochii de copil au ținut pînă în mintea și sufletul adultului de astăzi cele cîteva desene cu robii romi, oarecum idilizate, reprezentați la muncile cotidiene, lîngă biserica destoinicului Matei Basarab, pe malul mocirlos și cu sălcii al Ialomiței vechi.

Se asemănau și nu prea, ba chiar deloc, cu atlasele și albumele pe care mama, draga, mi le cumpăra sau pe care le primeam de la școală. Mi-au rămas în minte ca o poveste, atunci, ca una pe care nu o mai auzisem niciodată. Acum, trebuie să vă spun că eram foarte obișnuit să ascult sau să citesc povești, basme, de foarte mic. Mi le spunea noaptea înainte de culcare mamaia, mama tatălui meu, uneori repetate pînă-ntr-atît că draga de ea adormea, obosită cum era, de la primele fraze, muzicale cum erau. Sau de la educatoarea mea, draga doamnă Antonescu, în grădinița cu program scurt de la parterul unui bloc cu patru etaje, pe strada Nisipuri. Apartamentul era construit în oglindă cu al nostru, tot cu patru camere. Grupa mea, mai numeroasă, era în sufragerie, camera în care eu – acasă la mine, pe principiul „camerei din față“ de la țară, unde petrecusem primii ani, satul Mircea cel Bătrîn, satul părinților și bunicilor tatălui meu, construit în anii ’30 prin împroprietărirea buzoienilor de la Bozioru și din împrejurimi de către guvernul regal – nu prea intram. Cît îmi mai plăcea vocea ușor aspră și bîndă a doamnei educatoare, cît îmi mai plăcea cînd deschidea o carte samizdat, cu coperte de carton negru, făcută din pagini dactilografiate, învechite de atîta citit, micilor ochi larg deschiși. Îmi plăcea atît de mult încît, copil fragil fiind, îmi dădea sîngele pe nas aproape de fiecare dată de emoție. Mă întindea pe măsuțele din spatele scăunașelor pentru pici, regulamentar aliniate pentru poveste. Și ascultam așa, zîmbind tot a încîntare, cu mîna opusă nării sîngerînde, cum era medical recomandat, ridicată în sus, spre tavanul alb, imaculat. Îmi plăceau poveștile într-atît încît atunci cînd am auzit, mai tîrziu, cum tataia din partea mamei, din comuna învecinată, Reviga, îi citea în serile de iarnă soției lui, înțeleapta, blînda, fin ironica lui soție sau îi povestea ce citise ca pe-un film realisto-magic, credeam și cred că era vorba de cea mai frumoasă lectură îndrăgostită, vorba lui Barthes. Ever.

Îmi plăceau. Îmi plac. Sînt, totuși, profesor de teoria literaturii acum, și nu degeaba, sper. Dar atunci, în acea vineri, cînd știam că, atunci cînd o să mă fac mare mă voi face preot cu si-gu-ran-ță, nu îmi sunau chiar a poveste. Am ieșit afară în curtea frumoasă a mănăstirii și am privit la clopotnița maiestuoasă. Acolo, la mezaninul ei, era, știam de la preoții Marin și Negoiță, arhiva bisericii. Nu știu cum să vă zic, aș vrea și acum, mai ales acum, să am încă în mintea mea de adult curiozitatea aceea de a o cerceta, nerăbdarea bună care mă cuprinsese deodată. Pentru că așa e viața, copilăria, timpul care curge, acolo nu am intrat niciodată. Că nu am văzut acea arhivă, pentru mine este unul dintre cele mai mari regrete și eșecuri de pînă acum.

La Mănăstirea Slobozia m-a adus mamaia din partea tatălui. Om muncitor, inteligent și răbdător, care a trecut prin a-tî-tea greutăți și nedreptăți, dar care nu și-a pierdut, dusă sau nedusă la biserică, credința, speranța și iubirea în cele de sus și-n cele de mijloc, ale oamenilor. Niciodată. Din iunie 1989 mergeam de mînă cu mamaia la, atunci, proaspătul mormînt al soțului ei, bunicul meu, mort la 59 de ani de un cancer galopant la plămîni (fără să fi fumat niciodată). Pe mine și pe fratele meu, Ionuț, nu ne aduseseră la înmormîntare, eram într-o tabără școlară. N-am să uit niciodată amiaza cînd am mers în dormitorul mic să-i zicem „Pa, tataie, sărut mîna“. Lacrimile lui pe fața tăcută. A murit a doua zi, fără să mai apuce acel decembrie eliberator. Nu ne-au adus, deși cel puțin eu, de la cea mai mică vîrstă, eram obișnuit cu înmormîntările, pentru că mergeam în satul surorii mamaei din Prahova, Sălciile. La mama-tușa, unul dintre eroii mei personali, ne simțeam bine, eu și fratele și verii mei, ne jucam și mergeam, firesc și la aceste rituri. Acolo merge tot satul. Atunci am regretat că nu ne-au adus. Acum, adult, înțeleg înțelepciunea din spatele deciziei părinților mei.

Așa. Mergeam cu mamaia pe digul Ialomiței sau prin orașul nou, la MB-uri, traversam podul de fier spre Bora, cartierul populat atunci mai ales cu concetățeni romi, ca să ajungem la dealul cu cimitirul cu același nume, cimitirul orașului, cel care domină domol orașul din Bărăgan. Despre acele locuri, săptămîna viitoare.