Slobozia

Am fost, mulți ani, copil de altar la Mănăstirea „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil“ din localitatea mea natală, Slobozia, județul Ialomița. Cred că pînă în vara dintre a șaptea spre a opta. Mănăstirea a fost ctitorită de destoinicul Matei Basarab, pe o moșie a lui Enache Caragea, primul ei ctitor, de fapt, în secolul al XVII-lea. A fost sfințită de însuși patriarhul ecumenic al Constantinopolelui, în anul 1636. A fost reconstruită de domnitorul muntean Gheorghe Bibescu două secole mai tîrziu. E situată pe malul rîului Ialomița, despărțită de acesta prin șoseaua de centură a orașului, în vecinătatea unui parc, și peste podul vechi de fier pentru pietoni care unește orașul de cartierul Bora. În vechime era în afara localității Vaideei, cum se chema Slobozia, înainte de dezrobirea romilor făcută de Cuza. Cînd regimul comunist a transformat vechea așezare semirurală în reședința județului, biserica a fost cvasi-ascunsă de noul bulevard printr-un lanț uniform de blocuri. Se vede însă bine dintr-o parte a bulevardului și, mai ales, dinspre rîul Ialomița și cartierul Bora, de pe cele două poduri ale orașului.

Și acum cred, atîția ani de atunci, că este una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am văzut vreodată. Dintre bisericile ortodoxe în care am fost pînă acum poate Sfînta Ecaterina, biserica Facultății de Teologie a Universității din București, să mai fie la fel de frumoasă arhitectural și pictural. Cu aceleași culori stinse armonios în hieraticul zidurilor, cu eleganța altarului, cu icoanele blînde, nejudecătoare. Mănăstirea slobozeană este, însă, mult mai mare, mai maiestuoasă și mai grațioasă. Între zidurile ei impunătoare, care aduc cu zidurile de la Mănăstirea Dealu sau de la Negru Vodă sau de la Dragomirna, fortificate și prevăzute inițial cu patru turnuri de apărare, cu turnul-clopotniță mare, boltit peste intrarea în semilună, se află mici alei cu trandafiri și arbuști.

Țin minte ca ieri. Ajunsesem mai devreme decît cei doi preoți, părintele paroh Marin Alexandrescu și părintele Ion Negoiță. Dar, mai întîi, despre sfințiile lor. Nu știu cum vă spun mai bine ca să înțelegeți cît de buni preoți erau acești doi minunați oameni, Dumnezeu să-i odihnească în pacea sa, că au fost preoți foarte destoinici. Adică cu iubire blîndă de Dumnezeu, nemilitantă. Cînd eram eu acolo, erau deja în vîrstă, în jur de șaptezeci de ani. Părintele Marin era mic de statură, foarte slab, adus de ani din umeri, însă cu mersul foarte vioi. Părintele Negoiță (nu știu de ce, dar așa li se zicea de către toată lumea, unuia cu prenumele, celuilalt cu numele) era foarte înalt, voinic, se vedea că fusese un bărbat frumos în tinerețe. Își purta foarte demn statura, întotdeauna cu un zîmbet blajin, afectuos ironic. Fusese sportiv în tinerețe și, pînă cînd a orbit, a venit cu bicicleta din localitatea Cosîmbești, unde locuia, la biserica unde slujea, în fiecare sărbătoare sau de vreo obligație pastorală. Dintre cei doi, părintele Negoiță era povestitorul. Nici părintele Marin nu predica ne-bine, dacă pot zice așa. Vorbea, însă, precum mergea: mărunțel, cu vocea mai stinsă și ținînd mai aspru puțin, mai realist, de litera pildei din respectiva Evanghelie. Părintele Negoiță era însă de-a dreptul impresionant. Spunea cele mai frumoase istorii, povestiri, trecea prin exemplele cele mai bine alese, drept la ținta inimii. Avea umor, avea blîndețe, avea charismă. Era ca o boltă de vie, an de an roditoare. Țin minte și acum încîntarea cu care ne-a povestit la o predică, după 1989, cînd a putut merge în străinătate, vizitele lui în Suedia, Austria și Germania. Încîntarea cu care ne povestea despre arhitectura divină a catedralelor catolice și protestante, generozitatea cu care, uitîndu-se drept în ochii enoriașilor fascinați, țesea rînd după rînd de toleranță și diversitate. Doi fericiți au fost acești preoți și oameni buni. Au fost ultimii preoți la care m-am spovedit.

Am ajuns, cum spuneam, mai devreme. Biserica era deja descuiată, în acea după-amiază de vară. Era într-o vineri și trebuia să pregătesc candelabrele, cădelnița, ca de slujbă. Întunericul se lăsase mult mai devreme peste frumoasa pictură afumată, nerenovată pe atunci. Nu știu de ce, poate din-tr un impuls estetic, am aprins foarte multe lumînări în sfeșnice, nu doar în candelabrele altarului sau ale iconostasului.

Am stat așa, în biserica înaltă, în liniștea ei, vreun ceas și ceva, așteptîndu-i. La un moment dat, m-am ridicat din mica strană și m-am dus spre coloanele de la intrare, cu scările care duceau spre strana corului. Acolo erau niște tablouri și icoane vechi pe care părintele Marin îmi zisese să le curăț de praf. Am șters o icoană, apoi încă una. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, în lumina palidă a lumînărilor, am dat peste o pisanie veche, înrămată sărăcăcios. Am luat una dintre lumînări și am început să citesc cu ochii din ce în ce mai măriți. Scria acolo despre vechiul sat de robi romi Vaideei și despre pătimirile lor. Dar despre aceasta, cu răbdarea și înțelegerea dumneavoastră, data viitoare.