Şir de plecări

Ce bine ar fi fost dacă, odată citind titlul de mai sus, regia v-ar fi insinuat auditiv „Şir de cocori“, mîndra suavitate a lui Dan Andrei Aldea, cel care ne-a dăruit neuitatul „om bun, deschide-ne poarta / dă-ne o coajă şi nu ne goni / şi-n schimb îţi vom alina tristeţea / cu vesele cîntece şi ghiduşii“! Era fundalul sonor ideal.

Asta fiindcă voiam să-i anunţ într-un mod cît mai pufos pe cei cîţiva prieteni ai paginii de faţă că, începînd de astăzi, mă retrag din viaţa de rubricard. Dacă tot se zice că la fiecare deceniu e sănătos să-ţi amputezi întru autoprotecţie cîte-o plăcere mortală (fumatul, dulciurile, cafeaua, alcoolul şi ce s-o mai găsi să te anihileze), normal ar fi ca gazetarul impenitent care ai fost pînă la 60 de ani să-şi reteze periodicitatea, în favoarea eseisticii de plăcere, cu apariţii aleatorii şi subiecte aiurea, cînd, cît, cum şi unde-o da Dumnezeu. Vezi bine că trag nădejde ca pînă la mormînt să mi se tot întîmple săptămînal cîte ceva demn de adnotat, numai că voi lăsa jurnalului micile provocări, anecdotica, frivolităţile, capriciile şarjante etc. şi-mi voi concentra energiile pe teme cu noimă severă, miză grea, bibliografie densă şi bătaie lungă. (Mă rog, ce ne-am face fără amăgiri?)

Îmi pregătisem ieşirea cu ludic-nostalgica retrospectivă a părăsirilor redacţionale, de la Luceafărul, în 1979-80 (cînd Mihai Ungheanu mă ispitise cu cronica literară, iar eu m-am speriat de moarte că va trebui să recenzez tot clientelismul partinico-securistic al gazetei) pînă la Ziarul de duminică devenit online, trecînd prin disensiunile cu Nicolae Florescu, care m-au făcut să plec în 1985 de la Revista de istorie şi teorie literară, neînţelegerile din pricina cărora am părăsit cronica literară la revista 22, oboseala fizică şi sleirea mentală care m-au obligat să suprim în 1996 suplimentul Litere, arte&idei al Cotidianului (plus tratamentul nesportiv, de arendaş cinic, la care ne-a supus Călin Husar în 2003, spre finalul celei de-a doua serii), amărăciunea tragerii oblonului la Idei în dialog, urîta licenţiere colectivă de la Evenimentul zilei sau riscantele vecinătăţi semnatare care m-au făcut să mă retrag de la Jurnalul naţional, ca să nu mai spun de gustul amărui cu care mi-am luat rămas bun de la cîteva reviste liceale şi studenţeşti. Pretutindeni, nu sentimente şi idealism, ci numai interes carieristic şi arghirofil ar fi trebuit investit.

Dar ce te faci dacă ai fost bolnav de ziaristică încă din copilărie? Dacă la 10 ani vindeam frenetic ziare, seară de seară, la nea Mitică tutungiul, în staţia de tramvai „G. Bacovia“ de pe Şoseaua Giurgiului, pe la 12-13 ani trimiteam Scînteii tineretului un reportaj despre găştile din preajma cinematografului „Flamura“, declarînd apoi, tot acolo, într-o anchetă despre adolescenţă, că mă înnobilează singurătatea, mă ucid complexele, îmi place muzica lui Adamo şi visez să ajung ziarist. Acum, la 60 de ani, în loc să mă apuc de stupărit, simt că m-a pălit nostalgia sintezelor de istorie literară, drept pentru care mi-am propus să-mi dau între patru pereţi, într-o şăgalnică inutilitate, doctoratul retezat în 2003 de manigansările care m-au împins să demisionez de la Institutul „G. Călinescu“.

Uite că nu am avut parte de plănuita retragere confesivă. Şi nici de-o ieşire aprigă din arenă cu o filipică la adresa nefericitului proiect sculptural gorduziano-daco-roman de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, incredibila oroare de care, mă credeţi sau nu, abia zilele trecute am dat stupefiat cu ochii.

Întîmplarea (mai precis: ceasul rău) face ca tocmai cînd croşetam subiectele de mai sus să fi intervenit scandaloasa decizie a Guvernului Ponta privind trecerea Institutului Cultural Român în subordinea Senatului. Ca de atîtea ori în istoria noastră, răul determină binele: calamităţile naturale ne distilează pentru moment tradiţionala dezbinare naţională şi ne stimulează solidaritatea. Duşmanii comuni facilitează alianţe contra naturii, de neconceput altminteri, iar spectrul falimentului general face ca polarizările să prefere complementaritatea scopurilor în locul dihoniilor ideologice. O astfel de campanie de susţinere, cum s-a întîmplat acum cu ICR, nu s-a mai întîlnit. Pentru prima dată, oceanul spumegărilor anti a fost întrecut – şi încă strălucitor – de solidarizarea pro.

Nu am de gînd să scriu nici o literă despre preşedintele şi vicepreşedinţii Institutului, fiind nu doar emoţional şi profesional involved, dar chiar conjugal cu o parte a „troicii“ împricinate. Ei trebuie judecaţi exclusiv după lectura celor trei „cărţi albe“ editate de ICR în 2009, 2010, 2011. Şi nu atît problema demiterii/înlocuirii nominale contează acum, cît aberaţia procedurii de urgenţă şi, mai ales, branşarea cît se poate de contraproductivă la panoul senatorial de comandă. Unul ruginit, mărginit şi vizibil procustian. Cine cunoaşte cît de cît varietatea extraordinară a politicilor culturale şi a evenimentelor organizate de ICR în aceşti ani, în ţară şi în lume, acţiuni cît mai atent, deliberat, eficient şi strategic pliate pe aşteptările publicului din ţările gazdă, va simţi numaidecît sufocarea, unilateralizarea şi sleirea irepresibil induse de captarea în siajul parlamentar. Policromia universal captivantă şi marele atu pe care l-a reprezentat pînă acum egala deschidere a ICR faţă de valorile naţional-patrimoniale şi iconoclastia postmodernităţii vor deveni în scurtă vreme monovalenţă, defazare, tribalism, vetusteţe parohială.

Într-un limbaj apropiat stării de urgenţă şi războiului civil („în scopul păstrării şi perpetuării identităţii naţionale“, „stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state“) se desfigurează însăşi esenţa Institutului (care este promovarea culturii române pe pieţele culturale străine), se dublează instanţe politico-administrative deja existente („Departamentul românilor de pretutindeni“) şi se anulează un prestigiu internaţional indubitabil, arhidovedit de mărturiile celor mai solide instituţii mass-media europene şi mondiale, foruri culturale internaţionale, sfera EUNIC ş.a.m.d.

În fond, ce şochează din capul locului este absenţa unui Raport oficial care să justifice subordonarea. Ce va să zică „evitarea oricăror nereguli financiar-contabile, de genul celor evidenţiate, în timp, de Rapoartele Curţii de Conturi“? Ce înseamnă „prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri“?!?

Nu am de gînd să continui comedia. Sigur că toată lumea ştie ce se află îndărătul paravanului spoit hidos, ca la bîlci. Obsesia obsesiilor: Traian Băsescu. Pentru răfuiala cu un om, pentru ambiţiile politicianismului dîmboviţean, pentru capriciile vinovăţiilor răzbunătoare ale cîtorva agenţi (şi agenţii) de putere, majoritatea parlamentară a României e gata să dea la fiare vechi cea mai prestigioasă internaţional şi eficace diplomatic energie culturală a ţării. Aşa cum în decembrie ’89 eram conştienţi că N. Ceauşescu e gata „să moară cu noi de gît“, adică să sacrifice ţara pentru propriul tron, punînd tunurile pe Ardeal şi aruncînd la canal cenuşa tuturor insurgenţilor, astăzi vedem fesenismul „liberal“ gata să otrăvească orice aduce a adiere dinspre Cotroceni.

Pe scurt, cu vorba cui ştim: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!“.
Sfîrşit de rubrică.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, Humanitas, 2012.

Foto: L. Muntean