"Sîntem nişte vase comunicante" - interviu cu Dan PERJOVSCHI

30 ianuarie 2014   La zi în cultură

N-are nici un complex să vorbească în franceză despre „Woodstock care devine Wall Street“ şi să mîzgălească în limbaj universal ferestrele însorite ale Muzeului de Istorie a Imigraţiei din Paris. Înconjurat de tineri, ca un guru, Dan Perjovschi e într-o vervă de zile mari. „Am avut un coup de foudre“, îndrăzneşte una dintre studentele la ECV (École de Communication Visuelle), venite să asiste la instalaţia-performance a artistului român pe care instituţia pariziană l-a ademenit cu o rezidenţă de creaţie. „Graţie lui Dan Perjovschi, l-am descoperit pe Cioran“, clarifică tînăra. Într-adevăr, 71 dintre aforismele vizuale ale lui Perjovschi, care îl desenează pe Cioran, exilatul prin excelenţă, au fost achiziţionate de muzeul de la Paris pentru colecţia sa permanentă. Expoziţia e deschisă pînă pe 16 februarie 2014. Pe geam apare, dintr-o linie, un om care-şi duce propriul cap, ca desagă, în spinare. „O definiţie a imigrantului“, plusează Dan Perjovschi către studenţi. „Dar aş fi putut să nu desenez nimic.“ „De ce?“ se nelinişteşte un tînăr. „Păi, muzeul m-a invitat să performez despre libertatea de expresie. Să nu te exprimi e o libertate.“ Îi cucereşte cu gestul său în răspăr, dezinvolt şi insolent, marca Dan Perjovschi. Marca Dan Perjovschi? O studentă rezumă: „Linia lui captează lumea în trecerea unei clipe: vezi Înainte şi După.“ Bien vu.

Dan Perjovschi, sînteţi „rezident“ la Muzeul de Istorie a Imigraţiei din Paris. Sînteţi cel mai tare dintre imigranţi...

A, nu, eu nu plec! (rîde) Eu stau în România. Să plece ei!

Cine?

Ăia răi. Eu am luat o decizie politică. Nu mă mut nici la Berlin, nici la New York, nici la Londra, nici la Paris, deşi aş putea. Rămîn în România: acum sînt în Bucureşti şi Sibiu.

În ce fel să plece ei?

Habar n-am, să se care. Nu ştiu. Eu nu m-am plictisit de România. Pentru mine, România rămîne un context foarte interesant, în care am investit aşa de mult că nu-l las. În schimb, dacă lumea contemporană îmi dă posibilitatea să vin aici şi să discut cu studenţii francezi şi mă invită să desenez pe geamurile unui muzeu, pentru mine e perfect.

Cum vă raportaţi la faptul că englezii şi alţi europeni spun „foarte bine, staţi la voi acasă“?

Trebuie să ştii să devii important pentru ceilalţi. Ei nu spun asta în general. Nu toţi englezii şi nu toţi francezii spun asta. E mai mult o parte a mass-media şi o parte a politicienilor tabloidizaţi care-i sperie pe oameni, pentru că ei nu mai ştiu să conducă decît dacă îşi sperie propriul popor. Imigranţii români – şi toţi ceilalţi – au contribuit la puterea economică a ţărilor în care au ajuns. Teoria mea e următoarea: noi avem, în România, un avantaj enorm pentru că avem patru-cinci culturi aici. Ar trebui să profităm de asta: germani, unguri, romi, armeni, lipoveni – e o bogăţie colosală. Din cînd în cînd, pare o problemă uriaşă, dar nu e aşa. Ei, aici, în Franţa, de-asta au făcut Muzeul Imigraţiei, ei învaţă să valorifice această bogăţie. Nu sîntem naivi, întotdeauna vor fi probleme. Nu e paradisul pe pămînt. Eşti bogat, vor veni la tine. Dar tu eşti bogat pentru că, poate, tu l-ai exploatat pe ăla. Atunci, dă şi tu un pic înapoi, nu? Sîntem nişte vase comunicante, asta sîntem pe plan politic. Lumea trebuie să înţeleagă că, dacă am făcut construcţia asta europeană, lucrurile încep să se echilibreze.

Fantasticul normalităţii

Aveţi sentimentul că faptul că tinerii ies în stradă azi pe diverse cauze e un semnal că vor să rămînă în România?

Măcar le pasă. Dacă nu le-ar păsa, s-ar căra şi atît. E un semnal că le pasă. Acum să ştii că nu trebuie condamnaţi nici cei care au plecat. Un om este dator să-şi vadă de propriul destin. Asta e datoria lui. Dacă contextul îi permite ca destinul personal şi destinul ţării în care trăieşte să fie împreună, să coincidă – foarte bine. Dacă nu, eu cred că foarte mulţi dintre cei care au plecat ajută România, făcînd lucruri extraordinare sau doar lucruri mici, trăind undeva, ca român, în lume. E o Românie mult mai mare şi mult mai complexă decît pînă acum. Mi se pare că pe unde am mers – şi am mers peste tot –, am dat de familii tinere, extraordinar de interesante, normale. Să ne-nţelegem: nu conduceau Mercedes Benz, îşi făceau o viaţă normală, decentă, cu multe preocupări – fantastic! Am fost la Princeton, invitat de Asociaţia studenţilor români de la universitate. Acum trei zile am fost invitat, de Café des Roumains de la Paris, la o discuţie cu o comunitate de tineri.

Cum a fost?

Foarte interesant. Full house. Sală completă. O sută de oameni.

De ce-au venit?

Sînt interesaţi de situaţia din România. Au muncit enorm, duminică de duminică, pe subiectul Roşia Montană şi nu numai, au capitalizat şi i-au convins şi pe francezi să li se alăture. Sînt cauze care nu mai ţin de naţionalitate şi de etnicitate, ţin de o viziune asupra viitorului şi a planetei. Probabil că unii erau interesaţi de practica mea artistică. S-au îmbinat toate astea. A fost mai greu să vorbesc în franceză, eu am stat mai mult în ţări anglo-saxone şi am o bună practică a limbii engleze.

Ce e de făcut cu aceşti tineri care au venit la Café des Roumains sau aici, la Muzeul Imigraţiei, să vă întîlnească, să vorbească cu dvs., să-şi împărtăşească oful, şi pe care unii îi consideră instrumentalizaţi?

Noi nu trebuie să facem nimic. E povestea lor, să ştiţi. Ei trebuie să-şi facă viaţa lor. Generaţia asta care a apărut şi care are cuvînt în spaţiu public, cred că este extrem de interesantă. Puterea lor de organizare este fenomenală. Ei simt ceva. Dacă eu aş fi guvernul unei ţări unde există astfel de tineri, m-aş duce să-i ascult. Nişte tineri deştepţi şi care au curaj, ei nu se supără degeaba. Trebuie să aibă un motiv. Du-te şi vezi care e motivul. Ei sînt cei care vor guverna ideile, resursele, peste nişte ani. Nu cei care sînt anonimi, ăia vor fi marea masă şi vor sta sub pat, sub masă, orice s-ar întîmpla. Ăştia care au curaj şi, spun, ei vor conduce lumea. Bătrîne politician, du-te şi intră în colaborare cu ei, altfel o să pierzi puterea. E absolut simplu.

Europa, un destin comun

S-a împlinit destinul lui Dan Perjovschi?

Da, da. Imaginaţi-vă că sînt adus la Paris, ţinut în condiţii excelente ca să desenez pe geamurile unui muzeu, imaginaţi-vă chestia asta. (rîde) „Se sparie gîndul.“ E incredibil cîteodată. Eu nu vreau să profit, vreau să celebrez această libertate care mi se dă. De-asta sînt interesat să am discuţii cu tinerii. Contribuţia mea la proiectul comun numit UE şi la societatea contemporană e aceasta: eu am o experienţă, dintr-un sistem în altul, am un tip de libertate, am un tip de umor pe care le pot împărtăşi. Ăsta e destinul meu. Poate stilul meu de a desena nu e exact ceea ce lumea aşteaptă, artistic vorbind. Dar uite, acesta e un muzeu care a avut curajul să se deschidă foarte mult către arta contemporană. E un muzeu care are o expoziţie de bandă desenată despre imigraţie. Asta îţi dă o libertate. Nu sînt singurul artist rezident, pe lîngă mine mai sînt nişte muzicieni şi artişti în rezidenţă, care fac teatru, oamenii aceştia ţin muzeul în viaţă. Aţi văzut ce faţadă are, făcută în anii ’30... E un basorelief despre Franţa colonială. În dos, e o cu totul altă gîndire acum, o gîndire modernă, democrată. Acesta e destinul meu. Nu mai trebuie decît să-mi menţin nivelul.

Europa se construieşte cu sceptici şi cu optimişti. Ca artist, vă aşezaţi prin definiţie în categoria optimiştilor?

E o modă să critici Europa şi SUA şi, în general, cultura occidentală. Bineînţeles, e cultura dominantă în România. E binevenită critica, dar ea are nişte riscuri. Eu sînt un tip optimist în povestea asta. Dar condiţiile mă lasă să fiu optimist. Altcineva care vine aici şi trece prin nişte momente foarte dure, e subiectul unui act rasist, probabil că nu va fi aşa de optimist ca mine în ceea ce priveşte UE. În acelaşi timp, noi nu avem altă alternativă decît UE. UE este destinul nostru comun. Avem Arcul de Triumf la Bucureşti, avem strada General Berthelot. Noi trebuie să ne ridicăm la nivelul discursului de aici. Şi avem cu ce. Nu e un discurs pe care trebuie să-l înveţi pe de rost. Dar poţi învăţa din experienţa franceză, germană, luxemburgheză, malteză, şi putem da şi noi din experienţa noastră, pe care ei nu au avut-o. Ei n-au fost ocupaţi. De aceea se cheamă staţia de metrou „Stalingrad“. Dacă erau ocupaţi, era... Sankt Petersburg. (rîde)

a consemnat Cristina HERMEZIU

Mai multe