„Sîntem atît de jos, încît ar trebui să ne fie rușine...” – dialog cu Mihai MITRICĂ
Ca în fiecare an, Bookfest e considerat „o sărbătoare a cărții”. Mihai Mitrică este, de ani buni, directorul executiv al Asociației Editorilor din România (care organizează Bookfest). Așa încît l-am invitat la o discuție nu numai despre salonul de carte care se desfășoară în aceste zile, ci și despre piața editorială din România în restul anului.
Cum e Bookfest anul acesta?
Anul acesta avem norocul unor parteneriate strategice și de o mai mare vizibilitate. Avem înaltul patronaj al președintelui României, avem un parteneriat cu Ministerul Educației, prin intermediul căruia, în sfîrșit, reușim să ducem informația despre Bookfest în școli, ceea ce în anii trecuți nu se întîmpla. Asta înseamnă că elevii au acces la un pliant care li se adresează în exclusivitate, în care au programul tuturor evenimentelor de la Bookfest destinate copiilor, și în care au și un talon pentru o tombolă la care pot cîștiga cîte o sută de cărți de vacanță. În plus, înseamnă asistența Ministerului Educației la atelierele de scriere creativă pe care le organizează editurile. Mai înseamnă că Asociația Editorilor susține premierea olimpicilor și a participanților la concursurile organizate de Ministerul Educației.
Cum așteaptă editurile Bookfest?
E o sărbătoare a cărții pentru editori și pentru public, dar într-un peisaj extrem de cenușiu. Piața de carte din România este mult subdimensionată: românii ar trebui să cumpere și să citească de cinci ori mai multe cărți pentru a respecta media europeană. Bookfest este ocazia publicului de a veni alături de editori și de a vedea cărțile noi. Și de a se întîlni cu autorii – pe care altfel nu-i prea poți vedea adunați la un loc, cinci zile la rînd. Anul acesta m-a surprins plăcut că editurile organizează evenimente și în zilele de miercuri și joi, spre deosebire de anii trecuți, cînd se concentrau pe sîmbătă și duminică. Firește, și acum, sîmbătă și duminică n-ai loc să arunci un ac în Bookfest. Catalogul evenimentelor este disponibil pe bookfest.ro.
La Bookfest, cuvîntul de ordine este “lansări”... Cît de eficiente sînt lansările de cărți?
La ora actuală, și în Occident se dezbate asta. Poți să lansezi o carte o dată, dar în alte țări scriitorul trăiește din lecturile publice, care la noi nu există. Dacă la Bookfest reușim să creăm o emulație pentru lansările și prezentările de cărți, ar fi bine ca și în restul anului să avem întîlniri sistematice cu scriitorii. În România, urbanul mare are acces la cărți prin intermediul librăriilor. În rest, e o secetă cruntă. În orașele mijlocii și în mediul rural oamenii au acces doar la stocul de cărți din biblioteci, neactualizat de ani întregi. Un copil care nu pune mîna acum pe o carte va ajunge un adult care nu va avea parte de un salariu bun. E vorba despre auto-educare, despre creșterea unei generații de pe urma căreia trebuie să profităm mai tîrziu. Toată lumea se gîndește cu groază la deficitul demografic, dar nu doar ce e mult e bun, e nevoie să fim atenți și la calitatea celor puțini.
Lansările au efect asupra vînzărilor?
La Bookfest, factorul de multiplicare a vînzărilor este considerabil. Avem cîteva key figures, cîteva personalități care oricînd vor atrage publicul. De aceea, editurile încearcă să facă tot posibilul ca la fiecare eveniment – de la Bookfest sau de la Gaudeamus – acești autori emblematici să fie prezenți, căci publicul îi caută. Oamenii nu vin la Bookfest doar ca să cumpere cărți, ci pentru o întreagă experiență. E ceva să îl vezi pe Gabriel Liiceanu la cîțiva metri în fața ta vorbind despre noua sa carte. E ceva să iei un autograf de la Andrei Pleșu, de la Mircea Cărtărescu ori de la Andrei Oișteanu. Toți oamenii aceștia sînt, și pentru noi, și pentru public, oameni care reușesc să stîrnească interesul.
Pentru edituri, tîrgurile de carte aduc vînzări consistente. Ce înseamnă, de fapt, aceste vînzări?
Înseamnă aproximativ vînzările pe o lună. Dar interesul editurilor nu este neapărat să încaseze bani – deși e bine să ai banii direct, și nu veniți prin intermediul distribuitorilor. Interesul e marketingul. Există o mulțime de oameni cărora le poți prezenta toată producția ta. Într-o librărie ai la dispoziție două-trei rafturi sau mai puțin. La Bookfest ai posibilitatea unui stand propriu în care îți poți prezenta titlurile noi și vechi și ai posibilitatea de a intra în contact direct cu publicul: îl cunoști, stai față în față cu el.
În ce măsură există, la Bookfest, o diferență între editurile mari și mici în materie de expunere și marketing?
Dați-mi voie să încep cu o constatare tristă: noi nu prea avem edituri mari; avem edituri mijlocii. Marii jucători din piață sînt niște edituri care ar trebui să aibă cifre de afaceri mult mai mari, date fiind calitatea volumelor pe care le scot și numărul de titluri pentru care se muncește. Noi pescuim într-o baltă foarte mică, deși avem potențialul de a avea o plajă de cititori mult mai mare. Încă sîntem – din numeroase motive, dar educația este cel mai important – foarte jos ca piață de carte. Există o emulație în materie de marketing. La Bookfest, toată lumea se înghesuie să organizeze evenimente. Au fost discuții și cu editurile mici – “mici” însemnînd 6 metri pătrați închiriați, ceea ce denotă o parcimonie în alocarea resurselor. Și aceste edituri au evenimente pe care le-au trimis să fie incluse în catalog și au avut pretenția să fie programate în spațiul pentru evenimente. N-am avut cum să le refuzăm. Mă bucur că Bookfest are acea întindere pe orizontală pe care n-o vedem la alte evenimente de profil și ne putem desfășura pentru toată lumea. Avem două scene și două cafenele unde vor avea loc lansări și mai sînt spațiile editurilor care au închiriat 100-200 de metri pătrați și care își fac evenimentele la stand. Stîrnite de succesul pe care îl au editurile mari, editurile mici și mijlocii vin cu propuneri de evenimente, ceea ce e bine, căci noi nu sîntem o librărie în aer liber sau în spațiu acoperit, ci un salon de prezentare a cărților și de interacțiune. Bookfest înseamnă interactivitate, de care editorii au nevoie pentru a ști cum să-și programeze producția editorială pe următoarele șase luni. În funcție de cum merg vînzările la Bookfest și Gaudeamus merge și evoluția titlurilor în anul următor. Din ce știu, de la Gaudeamusul trecut și pînă acum, piața de carte nu pare să meargă în jos. Poate că am cunoscut deja străfundurile abisului și acum începem să urcăm.
De două ori pe an, la Bookfest și la Gaudeamus, se vorbește despre “sărbătoarea cărții”. Cum stăm însă în restul zilelor?
Destul de prost. Avem o piață – estimată de editori, căci nimeni nu și-a propus să facă o măsurătoare cantitativă serioasă – de 100 de milioane de euro. Dar aici sînt introduse și manualele, și auxiliarele școlare, inclusiv acele auxiliare vîndute fără bon fiscal, și edițiile de chioșc. Dacă privim stricto sensu, piața de carte din România este undeva la 60 de milioane de euro: cărțile vîndute în librării, în hipermarketuri, în tîrgurile și saloanele organizate. Nu vreau să mă gîndesc la Germania, care are o piață de peste 9 miliarde de euro. Dar piețele din Ungaria și Cehia sînt de 3-5 ori mai mari decît noi, iar Polonia de 10 ori mai mare decît noi. Și Bulgaria stă mai bine decît noi, pentru că valoarea absolută e de 55 de milioane de euro, dar populația Bulgariei e la jumătate față de România. Sîntem atît de jos încît ar trebui să ne fie rușine și să ne mobilizăm, să ne apucăm să facem ceva. Nu e posibil ca la școală să mai avem manuale neactualizate din 1995, de cînd a venit Banca Mondială să ne învețe cum să facem o piață de manuale, iar noi să avem pretenții că avem un învățămînt de secol XXI și să ne lăudăm că vin olimpicii la Otopeni după ce au luat 5-6 medalii. Sînt 5-6 din sute de mii de elevi, care e foarte posibil să ajungă în străinătate, într-o universitate care să le ofere recompensa muncii lor la adevărata ei valoare. Dar sutele de mii de elevi vor fi pătura activă a societății de pe urma căreia ar trebui să beneficiem noi ca țară.
Care sînt dificultățile pieței de carte? Distribuția, librăriile? Cărțile sînt scumpe pentru puterea de cumpărare a cetățeanului mediu, spun unii, poate și de aceea piața e mică...
Cărțile reflectă volumul de muncă investit în ele. În costul de producție intră 50% rabatul dat distribuitorului, și astfel am terminat cu jumătate din prețul cărții. Din cealaltă jumătate se plătesc tiparul, hîrtia, autorul, graficianul, ilustratorul, timbrul literar și toate celelalte. Pentru a avea cărți mai ieftine ar trebui să avem o piață mai mare: de exemplu, la un tiraj de 1000 de exemplare, costurile de regie ar reprezenta, să zicem, 3%. La un tiraj de 10.000 de exemplare, acele costuri ar scădea. Problema nu este la editori că țin de preț. De cînd lucrez cu editorii, am constatat că au parte de un PR negativ. Avînd atîția scriitori și pseudo-scriitori în Parlament, e foarte greu să vii și să-ți prezinți un punct de vedere onest. Uitați-vă ce s-a întîmplat cu punctele de vedere ale editorilor pe tema manualelor în ultimii doi ani: toate se adeveresc acum. S-a spus că nu vor fi manuale – nu sînt; s-a spus că manualele vor fi proaste – așa sînt; s-a spus că manualele digitale nu au niciun fel de relevanță pentru sistem – n-au. Dar pentru că PR-ul a fost făcut de unii care au avut interesul să ciomăgească această breaslă, s-a ajuns la concluzia că editorul e un rapace. E o imagine a unui “străin” de care trebuie să scapi. Or, editorul e cel care face cartea. Faptul că la Biblioteca Națională avem înregistrate vreo 6000 de edituri este o himeră. Dintre acestea, trăiesc cam 300. Iar dacă le luăm doar pe cele care publică măcar un titlu pe lună, ajungem sub 100. E o mare inflație de edituri universitare și pseudo-universitare, dintre care unele publică niște “cărți” atunci cînd cineva are nevoie de o avansare în grad.
Accesul la carte e dificil, știu că și editorii, și publicul consideră că distribuția e o problemă...
Stăm prost cu numărul de puncte de distribuție. Avem foarte puține librării; sînt județe întregi fără librării. Din vechiul regim am moștenit o stare foarte bună: librării plasate în centrul orașelor, într-o poziție foarte bună, cu spații generoase. Ele au făcut cu ochiul altor afaceri. Așa că unele s-au transformat în altceva ori s-au înghesuit. Uitați-vă la spațiile Companiei de Librării București, care e unul dintre distribuitorii care plătesc la timp editorilor; dar, pentru a putea face asta, și-au restrîns spațiile de librării și au subînchiriat unele spații altor entități. E bine că spațiile respective au rămas în proprietatea Companiei de Librării. Într-o mare parte a orașelor și orășelelor din România acest lucru nu s-a mai întîmplat. Mai există foarte puține locuri unde putem vorbi despre lanțuri de librării. Cărturești și Humanitas există doar în orașele mari și sînt ceva mai mult de o duzină fiecare. Și numai ei știu cum au crescut, căci creditele la bănci nu sînt o joacă: pentru a putea lua un spațiu și a-l face frumos și atrăgător, e nevoie de investiții considerabile. Eu nu vreau să arunc anatema asupra distribuitorilor care nu întorc banii editurilor: asta este situația de fapt. Nici distribuitorii nu sînt de condamnat în totalitate, căci au și ei costuri. Sîntem într-un cerc vicios blocat. Ne fugărim unii pe alții și cu toții ne uităm în rîndul publicului să vedem dacă mai apare încă cineva, pentru că atunci ne relaxăm cu toții. Însă în piața de carte există o tensiune foarte mare între scriitori și editori, între editori și distribuitori.
Cum stăm cu meseria de librar?
Meseria nu e foarte bine remunerată. Ea nu-i atrage decît pe cei pasionați cu adevărat, n-ai cum să reziști într-o librărie dacă nu-ți place. Rulajul de personal e foarte mare; lanțurile de librării despre care vorbeam reușesc să-și formeze oamenii și să-i păstreze. Dar pentru asta e nevoie de timp și de un aluat pe care să-l poți modela, căci un librar trebuie să fie un om care a citit, trebuie să știe să-ți recomande o carte. El nu e un simplu încasator la ghișeu, chiar dacă din păcate mai există și din aceștia. Bine ar fi însă ca un librar să te ducă spre o carte sau alta. În multe librării însă nu te poți aștepta la un sprijin din partea librarului. Cineva ar trebui să aibă inițiativa unei școli de librari.
Există însă, în ultimii ani, librării online, iar oamenii își pot comanda cărți chiar pe site-urile editurilor. Cît contează vînzările online în România?
Sînt o armă cu două tăișuri, unul mai tăios decît celălalt. Vînzarea de cărți electronice pe site-urile editurilor începe să crească, dar în valoare absolută e undeva la 1% din total. Există retaileri online, unii dintre ei foarte profesioniști, care reușesc să genereze comenzi considerabile. Dar asta înseamnă că, atunci cînd un om intră într-o librărie sau într-un tîrg de carte, există pericolul ca el să folosească acel spațiu doar ca show-room: să ia o carte, s-o răsfoiască și apoi s-o comande online. Nu e de condamnat comportamentul omului, desigur. Nu s-a găsit însă o soluție pentru a ajunge acolo unde ne doare pe toți: la prețurile de dumping pe care le practică unele dintre aceste site-uri. Cînd iei cu 10 lei o carte de la o editură, e anormal să o vinzi cu 6 lei pe site, oricît ai clama că asta e o investiție de marketing. E ceea ce s-a întîmplat și cu edițiile de chioșc: a fost foarte frumos cînd au decolat, au fost niște ediții superbe la Cotidianul ori Adevărul, dar ulterior prăbușirea a fost hard landing. Și au rămas cîteva obiceiuri pervertite ale publicului: cînd ai acces, de pildă, la o traducere dintr-un mare clasic la un preț mic, îți vine foarte greu să te duci în librărie și să dai pe aceeași carte un preț mai mare.
Se dezbate mult, nu numai la noi, o “dilemă”: cititul pe hîrtie sau pe dispozitive electronice? Iar unele edituri au început, de cîtva timp, să publice și e-books...
Rata de penetrare a dispozitivelor electronice este mare pentru România, rata de acces la internet de viteză mare de asemenea, astfel încît editurile s-au gîndit că trebuie să vină în întîmpinarea acestor doi factori. Se pare că vînzările de carte electronică stagnează și în alte țări: datele din Marea Britanie, de pildă, arată că vînzările de carte tipărită au crescut cu 2-3 % (ceea ce la o piață de 4 miliarde de euro se cunoaște), în schimb vînzările de carte electronică au scăzut. Și scad, de asemenea, vînzările de dispozitive care permit cititul electronic. Probabil că a fost un fel de “bulă”: oamenii au avut nevoie de tablete doar pentru a avea acces la internet, nu neapărat – în marea lor majoritate – pentru a le folosi ca mediu de lectură. Asta dă cumva peste nas celor care spuneau că editorii sînt retrograzi, că nu vor să se adapteze la noutate (și nu e o discuție doar din România). Lobby-ul făcut de marile companii de tehnologie este că lumea va merge spre digital. Poate că nu chiar toată lumea își dorește să înlocuiască fizicul cu digitalul. Dacă ar fi fost o foame așa mare de digital, probabil că trendul ar fi fost strict crescător. Cred că locul pe care îl are cartea electronică pe piața din România încă rămîne de stabilit: nu e cert că vom rămîne la 1%, nici că vom ajunge la zero. Europa e împărțită. Există o falie între nord și sud în materie de lectură. Țările nordice și mediul anglo-saxon sînt dispuse la consumul de carte într-o măsură mai mare decît țările mediteraneene. Franța, o mare cultură, apărătoarea excepției culturale (pentru care trebuie să-i mulțumim) are o piață de carte la jumătate față de Germania. Asta este realitatea. Noi ne situăm undeva la coada părții inferioare a clasamentului. Avem un sistem educațional care nu ne ajută, avem un sistem administrativ care pune diverse piedici (mă refer la reglementările fiscale, la aberația numită “timbru literar” care nu mai există nicăieri, dar la care noi nu putem să renunțăm, căci sîntem ancorați într-o “sinergie a faptelor” trecute). Toate aceste lucruri grevează o piață de carte care ar putea să crească. Sînt o mulțime de tineri clienți ai editurilor și ai librăriilor, vizitatori ai tîrgurilor, din care se poate naște o generație care să crească piața de carte. Dar piața noastră de carte nu reușește să decoleze: e ca un balon ținut cu toți sacii de nisip la sol pe care toată lumea așteaptă să-l vadă în aer.
Dar cît se citește în România? Nu s-a făcut nici un studiu serios pe tema asta. Avem măcar o estimare?
Avem un barometru de consum cultural realizat anual de angajații Institutului de Cercetare și Formare în Cultură. Cel mai recent dintre ele, publicat în 2014, spunea că jumătate dintre români citesc o carte pe lună. E stupefiant, dat fiind că piața de carte arată cum arată. Teza corectă e că jumătate dintre români citesc o carte pe an. Asta este estimarea pe care am făcut-o noi, editorii, și asta e măsurătoarea pe care a făcut-o un Eurobarometru în 2013. Citim foarte puțin și cumpărăm și mai puțin. Dacă am fi avut o foame de carte, bibliotecile ar fi fost pline. Noi am combătut rezultatele acelui barometru și explicația pe care am primit-o a fost că “oamenii citesc din biblioteca personală”. Nu pot să cred că oamenii au rămas cu acele biblioteci de acum 25 de ani și n-au mai adăugat nimic și tot citesc aceleași cărți...
Țara invitată la Bookfest 2016 este Israel. De ce Israel?
Mi-am dorit foarte mult ca țara invitată să fie Israelul. Noi, ca țară, ca națiune, avem foarte multe de reparat față de Israel. Și avem foarte multe de învățat, ca profesie, de la piața de carte din Israel și de la editorii israelieni. Din păcate, nu vor fi editori israelieni la Bookfest, va fi însă un agent literar care vine să prospecteze piața în căutare de potențiale traduceri. Vor fi prezenți autori de prim rang: Zeruya Shalev, Fania Oz-Salzberger, Meir Shalev, Dror Mishani, Rony Oren şi Gil Hovav. Sînt autori care în Israel înseamnă foarte mult. Din păcate, Amos Oz e nedeplasabil, dar există cărțile lui traduse în România. Iar David Grossman n-a putut să vină. Oamenii care vor veni la Bookfest vor vedea la standul Israelului și în standurile editurilor o întreagă producție de carte de care ar trebui să luăm notă. Și ar trebui să ne luăm după ei. Calitatea scriitorilor israelieni este validată la nivel internațional. Cînd un autor este valid, va fi vînat de agenții literari la nivel internațional. Or, nu prea se bate lumea pe scriitorii români. Nu pentru că n-ar fi scriitori valoroși . Ci pentru că am avut un Institut Cultural Român care și-a făcut o foarte bună treabă prin a-i promova pe cei cu adevărat valoroși și care acum nu știu cît mai reușește s-o facă. Și pentru că noi, în țară, scoatem de multe ori în țară mulți scriitori nevaloroși, dar care sînt întîmplător senatori, deputați, politicieni. Israelul este un foarte bun exemplu de lucru bine făcut. Sînt scriitori care au o ritmicitate extraordinară în apariția de noi titluri, ale căror cărți sînt validate internațional și sînt pe lista scurtă a Nobelului an de an. Cred că e momentul să trecem peste toate pseudo-resentimentele pe care le-am putea avea față de Israel: noi sîntem într-o regiune în care populația evreiască a fost privită multă vreme, multe secole cu ochi foarte răi, fără nici un fundament. Dacă ne vom uita cu un ochi obiectiv către ce vine dinspre Israel, avem foarte multe de învățat, mai ales că semănăm foarte mult. Să nu uităm că mare parte din emigrația evreilor din România s-a dus în Israel și constituie o parte consistentă a populației de acolo. Dacă ne vom izola spunînd că noi am descoperit caloriferul și alte bazaconii, nu vom ajunge nicăieri. Lumea de astăzi este o lume a schimburilor, mai ales în cultură. “Furăm” meserie unii de la alții. Ar fi foarte bine să copiem succesele pe care Israelul și le va prezenta la Bookfest.