„Sînt mai degrabă un povestitor decît un scriitor, şi vreau doar să trec la următoarea poveste“ – interviu cu Irvine WELSH

14 noiembrie 2017   La zi în cultură

Controversatul Irvine Welsh, autorul fenomenului cultural Trainspotting, a venit în România, la invitația programului „Zona nouă a culturii“, unde a interacționat cu publicul și a citit din propriile texte în cadrul a două întîlniri organizate la București și Sibiu. A impresionat publicul prin naturalețea, umorul și atitudinea sa dezinhibată. Mulți participanți l-au privit cu ochii mirați ai celor care îl credeau pe autorul scoțian afectat, măcar la nivel fizic, de cantitățile industriale de narcotice pe care le-a consumat și care i-au marcat și la nivel tematic opera. Îi mulțumesc Ruxandrei Bularca, cea care mi-a oferit un prețios ajutor în transcrierea și traducerea cît mai fidelă a convorbirii.

Credeți că există vreo legătură între droguri și creativitate? Consumul de droguri poate stimula creativitatea?

Cred că e cam ca drogurile și perfor-man-ța sexuală. Pare o idee bună în principiu, dar în practică nu prea e. Amplifică dorința, dar de fapt distruge motorul. E precum creativitatea în artă și alte lucruri similare, nu e despre inspirație. Vreau să spun că cei mai mulți oameni sînt destul de inspirați, au idei laxe. E însă vorba despre a o face cu adevărat, e vorba despre muncă, e vorba despre a fi plictisitor și a sta așezat la o masă pentru a scrie ore în șir pînă cînd iese ceva bun; e mai mult vorba despre industrie decît despre vreun fel de inspirație artistică. Asta distrug drogurile: industria. Și asta e ceea ce îți dorești – vrei industrie, vrei să ai un motor.

Să înțeleg că toată opera dumneavoastră a fost scrisă cînd erați lucid?

O, Doamne! Nu, nu, nu. Dacă a scrie ar fi ca la Jocurile Olimpice, să zicem, cele mai multe dintre cărțile mele ar fi eliminate dintr-un soi de registru ESPN (registru care indexează medaliile obținute și pierdute din cauza dopajului – n. tr.). Ar fi aruncate-n flăcări și declarate nule și neavenite (lipsite de valabilitate – n. tr.). Toate cărțile astea de tipul Sunday Times Bestseller nr. 1 ar fi declarate nule și neavenite – James Patterson a scris cîteva bestselleruri nr. 1 –, dacă drogurile ar fi considerate în artă așa cum sînt considerate în sport.

Dacă îți faci griji că trebuie să închei cărțile, nu vei încheia nici una dintre ele

Ați lăsat vreo lucrare neîncheiată?

Da, toate sînt neîncheiate. Faptul că sînt publicate nu înseamnă că sînt și încheiate. Cînd scrii o carte sau un scenariu, le lași baltă pentru că te plictisești atît de tare… ele nu sînt încheiate niciodată. E ca și cînd… dacă îți faci griji că trebuie să închei cărțile, nu vei încheia nici una dintre ele. Consider că nimic nu e gata. Am ajuns în punctul în care nu mai suport să le am în casă sau pe calculator. Cred că trebuie să muncești la asta, să te gîndești: „E de căcat încă, dar trebuie să scap de ea pentru că mă exasperează.“

Mă gîndeam că poate ați avut la un moment dat vreo pană de inspirație și…

Nu. Niciodată.

Uau. În acest caz, ați fost norocos.

Nu. Cred că e vorba de faptul că arzi cu viteză niște etape, practic, vrei doar să închei o poveste, dar știi că nu vei reuși vreodată să o faci. Vei ajunge în acel punct în care va fi de sine stătătoare, dar nu va fi încheiată practic niciodată.

Deci, în opinia dumneavoastră, o poveste trebuie să fie încheiată sau pur și simplu lăsată neterminată?

Cred că o poveste trebuie să fie încheiată, însă adevăratul meșteșug al romanului și sensibilitatea literară redată de fiecare propoziție sînt ceva care… Se întîmplă să scriu cîteva propoziții frumoase și apoi să mă gîndesc: „O, futu-i, dă-i înainte cu povestea, chestia asta mă exasperează.“ Așa că nu prea am răbdare pentru asta. Sînt mai degrabă un povestitor decît un scriitor și vreau doar să trec la următoarea poveste. Nu vreau să scriu o carte o dată la cinci ani și să intre în competiție pentru premii. Vreau să scriu o carte pe an și să intre în competiție pentru o adaptare a unui serial pe Netflix, Amazon sau ceva asemănător. Ăsta e mai degrabă ritmul meu.

Ați avut intenția serioasă de a deveni scriitor cînd ați început să scrieți Trainspotting sau a fost mai mult o joacă cu cuvintele?

Nu am avut neapărat o intenție serioasă la momentul respectiv, dar cred că m a prins abia cînd ajunsesem la jumătatea cărții. Am avut o imensă senzație de pierdere. Mi-am spus: „Vreau să fac asta în continuare.“ Așa că am trecut direct la The Acid House fără să mă gîndesc prea mult. Apoi m-am apucat de următoarea carte, și apoi de următoarea. Trainspotting mi-a arătat că eram, de fapt, un scriitor, că asta era ceea ce trebuia să fac. Avea sens pentru mine în mod intern și creativ să continui cu asta.

Cred că toți scriitorii trebuie să abordeze lucruri care se petrec în jurul lor

În opinia dumneavoastră, ce subiecte sau tabuuri, dacă există așa ceva, ar trebui să abordeze un scriitor în ziua de astăzi? Există anumite chestiuni care ar trebui abordate în mod direct?

Cred că nu poți altfel. Cred că toți scriitorii trebuie să abordeze lucruri care se petrec în jurul lor, într-o anumită măsură. Chiar dacă scrii un roman narativ sau unul de gen, precum un thriller sau unul de dragoste, ajungi să abordezi lumea așa cum este ea în acest moment, ajungi să te raportezi la acest fel de lucruri. Așa că trebuie să te raportezi la acest fel de prăbușire a tuturor tipurilor de sisteme economice și sociale. Trebuie să te raportezi la privilegiul naționalist al albilor. Trebuie să conciliezi, de pildă, mișcările civice secesioniste din statele imperialiste și alte aspecte similare. Aceste lucruri se ivesc de la sine fiindcă fac parte din natura lumii în care trăim.

Primiți vreodată scrisori răutăcioase? Care a fost cel mai groaznic mesaj pe care l-ați primit?

Eu primesc doar mesaje de iubire. Niciodată mesaje răutăcioase. Nu există nimic altceva decît iubire pentru mine. (rîde)

Serios?

E destul de bizar, fiindcă te-ai aștepta să primesc multe mesaje răutăcioase. Primesc doar o mulțime de mesaje de la troli pe Twitter și lucruri de genul ăsta, dar hater-ii sînt destul de leneși, așa că toți sînt pe Twitter. De obicei îndrugă scurt ceva, e chiar ciudat pentru un hater să compună, să scrie o scrisoare și să ți-o trimită prin poștă. E un efort prea mare pentru ei. Așa că, da, am primit niște tweet-uri răutăcioase, dar nu și scrisori răutăcioase.

Ați fost vreodată îngrijorat de faptul că ați putea răni pe cineva sau că ați putea supăra oamenii prin scrierile dumneavoastră?

În fiecare secundă a zilei. (rîde) Sînt două moduri în care poți privi această îngrijorare – sînt îngrijorat în sensul în care conștientizez faptul că, da, s-ar putea întîmpla. Îngrijorat în sensul în care îmi fac griji că se întîmplă cu adevărat, nu. Mi se rupe. Dar cred că s-ar putea întîmpla la un moment dat, da.

Ați trăit cîțiva ani în Londra. Care a fost zona dumneavoastră preferată a orașului? A existat o zonă anume?

Am părăsit Londra în urmă cu vreo 15 ani. Dar îți pot spune, dacă vrei, zona mea preferată a orașului. Probabil Hackney și Newington. Acea parte a Londrei, fiindcă acolo mi-am petrecut tinerețea după ce m-am mutat din Edinburgh. Îmi amintesc cu drag de tinerețea mea. Iubesc zonele Islington și Shepherd’s Bush și alte locuri în care am stat, dar probabil că locul față de care m-am simțit cel mai conectat a fost Hackney. Sau Dalston.

Îmi puteți spune ceva despre experiența dumneavoastră în România? Este ceva ce v-a plăcut în mod special? Sau v-a displăcut?

În principiu, mi-a făcut plăcere să-mi petrec timpul alături de Vlad (Pojoga – n.r.), Cătălina (Stanislav – n.r.) și Ștefan (Baghiu – n.r.), și faptul că Ștefan mi-a spus că ar trebui să beau, iar eu am cedat în cele din urmă, vreau să spun că a durat ceva vreme, dar în cele din urmă am cedat.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat, domnule Welsh. Vă doresc toate cele bune.

Mulțumesc, amice. Toată lumea îmi spune „domnul Welsh“ aici. (rîde)

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: C. Drăghici

Mai multe