„Şi în dramă trebuie să-ţi găseşti confortul şi bucuria“ – interviu cu Laura VASILIU

27 noiembrie 2013   La zi în cultură

Laura Vasiliu (n. 1976) a absolvit actoria la UNATC din Bucureşti. Pentru rolul Găbiţei din filmul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile în regia lui Cristian Mungiu a fost recompensată, printre alte distincţii, cu Premiul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film FIPRESCI: cea mai bună actriţă la Festivalului Internaţional de Film de la Palm Springs. Au urmat oferte tot mai diverse în piese de teatru, scurtmetraje sau coproducţii internaţionale. Filmul irlandez Milo proiectat în premieră prin Ambasada Irlandei la Bucureşti o aduce din nou în atenţia publicului cinefil.

După succesul filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, viaţa profesională s-a schimbat. Ce a însemnat mutarea în Bucureşti?

De fapt, eu nu m-am rupt niciodată de Bucureşti. Deşi eram actriţă la Tîrgovişte, aveam un spectacol la Teatrul de Comedie şi veneam aici mereu. Mai mult decît atît, filmam destul de des sau veneam la probe, aşa că locuiam şi în Bucureşti. Multă vreme am crezut că a fi în capitală este foarte important pentru un actor, pentru că se află în centrul evenimentelor. Nici vorbă de aşa ceva. Eu aveam o viaţă profesională înfloritoare cînd jucam în provincie. Sigur, totul se lega într-un fel de Bucureşti, dar veneam cu pofta de a începe un nou proiect, într-un alt loc şi cu o nouă echipă. O să vă spun cum mă simt de cînd m-am mutat de tot în capitală: ca atunci cînd eram mică şi îmi aşteptam părinţii la cămin, să mă ia acasă, sperînd că fiecare părinte care apărea e al meu. Şi nu era…

Triumful care a urmat premiului cannez a atras şi alte roluri importante în filme româneşti...

Da, am avut cîteva roluri în filme româneşti, dar cel mai important este că am lucrat în străinătate şi că datorită acelui premiu am avut vizibilitate şi, implicit, proiecte. În România am jucat într-un lungmetraj în regia Cristinei Nichituş, într-un serial de televiziune şi în cîteva scurtmetraje, printre care l-aş aminti pe cel regizat de Emanuel Pîrvu – O familie.

Aţi revenit la Cannes în 2008, în secţiunea Quinzane des Réalisateurs, cu filmul italian Il resto della notte. Cum aţi lucrat cu regizorul Francesco Munzi?

Cu el am lucrat foarte bine, dar cu echipa puţin mai greu. Italienii sînt gălăgioşi pe platou şi cam dezorganizaţi, dar haioşi şi inimoşi. Francesco Munzi îşi iubeşte actorii, le dă o libertate delicată, controlată şi, spre exasperarea echipei, e foarte atent la detalii. Nu seamănă deloc a italian. E timid şi introvertit, dar un îndrăgostit veritabil de munca sa.

Cît de dificil este un rol interpretat într-o altă limbă decît cea natală?

E foarte dificil. Nici eu nu mi-am imaginat că poate fi atît de greu. Cînd aveam momente de mare tensiune, reflexul era să vorbesc româneşte. Parcă nu mă credeam suficient, atunci cînd îmi exprimam sentimentele în altă limbă. În rest, dialogurile obişnuite nu pun mari probleme.

Cine este personajul Nadia, pe care îl interpretaţi în filmul irlandez Milo?

Nadia este o româncă imigrantă în Irlanda, căsătorită cu un irlandez bogat, obsedat de perfecţiune (în familie, în profesie, în viaţă). Sînt două bariere în procesul integrării Nadiei în această lume: prima ar fi condiţia de imigrant (cu „circumstanţa agravantă“ că vine din România), iar a doua – bogăţia, care izolează. Astfel, blînda şi supusa Nadia se confruntă cu o situaţie în care e pusă să ia decizii peste soţul ei, ceea ce era o impietate. Copilul, bolnav de ceva foarte rar şi inestetic, dispare de acasă şi acesta este momentul în care personajul interpretat de mine se trezeşte din amorţeala unui trai tihnit şi intră în acţiune. Gesturile ei disperate sînt imprecise şi ezitante, uneori fără noimă, dar imposibil de oprit.

Ceea ce pot să mai spun este că nu e uşor să joci o mamă cînd încă nu eşti, şi nimic nu echivalează cu durerea unei mame pentru copilul ei. Mi-a fost drag să joc acest personaj speriat, inadaptat, pierdut cumva într-o lume pe care nu o înţelege.

În ce fel v-a îmbogăţit experienţa de pe platourile de filmare irlandeze?

Am fost încîntată să lucrez cu profesionişti din toată lumea, mai ales din Marea Britanie, cu actori irlandezi şi olandezi, să repetăm împreună, să discutăm, să căutăm soluţii la probleme, să ne frămîntăm, dar mai ales să ne bucurăm de întîlnire.

Mi-am amintit că aveam odată o scenă grea, mie mi se cam adunase oboseala, iar în pauza dintre duble a venit la mine asistentul de regie şi m-a întrebat: „Cum a fost? Te-ai distrat?“, iar eu aveam de jucam tragedie. Am fost uimită, m-am uitat să văd dacă glumeşte, el era foarte serios. Apoi am realizat ca în meseria asta a noastră, şi în dramă trebuie să îţi găseşti confortul şi bucuria. Sau mai ales în dramă. Pînă la urmă, e doar un joc. Cei doi fraţi regizori, Berend şi Roel Boorsma, s-au completat perfect, au depus atîta efort pentru ca şi cel din urmă maşinist să fie mulţumit şi să lucreze cu plăcere.

Vorbeam zilele acestea despre colegii dumneavoastră actori, care joacă în străinătate, ale căror filme ajung foarte rar pe ecranele din ţară. Dacă ar fi să alegeţi trei din această categorie, pe care ni le-aţi recomanda?

Le-aş recomanda pe toate, dar în primul rînd pe cele ale partenerilor mei din 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile: Vlad Ivanov şi Anamaria Marinca. Nu ştiu care este politica legată de comercializarea filmelor, dar este cert că românii nu cumpără multe filme europene, aşa încît actorii care ajung să joace în străinătate au doar bucuria filmărilor şi, eventual, a premierei, iar pe urmă totul moare.

În ce piese de teatru vă putem vedea?

La Nottara joc alături de Andi Vasluianu în piesa Un pic prea intim, regizată de Cristi Juncu, şi în Roman teatral, în regia lui Vlad Massaci, iar la Tîrgovişte în adaptarea dramatică a textului lui Jean-Claude Carrière – Agenda unui bărbat. Urmează să încep repetiţiile pentru un rol într-o piesă de Shakespeare.

a consemnat Roxana CĂLINESCU 

Foto: A. Ioniţă

Mai multe