"Shakespeare nu s-ar fi supărat pe mine“ – interviu cu Gigi CĂCIULEANU

„În dansul meu, nici nebunia, nici structura nu pot exista singure“, scrie coregraful Gigi Căciuleanu în cartea sa de „gramatică a dansului“ – Vînt, Volume, Vectori. Recent, a montat la Teatrul Metropolis din Bucureşti spectacolul Folia, Shakespeare & Co.  

Cum se întîlnesc nebunia şi structura, delirul şi luciditatea în acest spectacol?

De fapt, am plecat de la tema muzicală „Folia“, care a avut şansa să fie la modă vreo două sute de ani. O frază muzicală de cîteva măsuri, care a fost interpretată de cei mai mari – Corelli, Vivaldi... Am plecat, muzical vorbind, de la această folie a artei, pentru că nu-mi explic cum un lucru atît de simplu a avut acest impact asupra publicului – ne dorim cu toţii să durăm cel puţin zece ani, d-apoi două sute! Am luat bastonul din două capete: cel muzical, această temă – „folia“, şi celălalt capăt, foarte stufos şi ramificat, cel shakespearian, pe care mi-l doresc de foarte multă vreme. Bufonii ăştia nu sînt doar nebunii regelui, nebunii de la curtea nobililor, dar şi Hamlet, şi Regele Lear sînt la rîndul lor nişte bufoni pentru că – gîndesc eu – Shakespeare era un mare bufon. Şi cred că, pe această temă, sigur, păstrînd proporţiile, nu numai eu, ci noi, artiştii, ne întîlnim fără să vrem cu Shakespeare, fiindcă el ne-a ghicit şi toate piesele lui sînt despre teatru în teatru, despre spectacolul vieţii, despre spectacolul nebuniei. Se spune că nici o nebunie nu e mai nebună decît realitatea. Şi aşa este. Acest bufon, pe care l-am dansat de mult la Opera din Bucureşti, a fost unul dintre primele mele roluri, care-mi plăcea la nebunie. Eu am cerut să fiu distribuit, deşi eram în contre-emploi acolo, pentru că eu sînt înalt, iar bufonii de obicei sînt mititei şi zvîrlugi. Eu am fost iute şi zvîrlugă şi m-am transformat în bufon. Îmi plăceau foarte mult, în afară de piruetele pe care le face bufonul, şi piruetele spiritului, nebunia minţii. Să vă spun şi-o anecdotă. Cînd dansam atunci bufonul, îmi depăşeam rolul, în loc să fac numai cele cîteva mişcări ale sale şi pe urmă să mă pun deoparte, la picioarele reginei, în Lacul lebedelor, eu mă urcam pe tron, îi făceam pe toţi să rîdă. Am fost chemat la conducere şi mi s-a spus: „Tovarăşu’ Căciuleanu, vă depăşiţi rolul.“ Şi eu zic: „Da, e mai bine să-l depăşesc eu pe el, decît să mă depăşească el pe mine“. Era să mă dea şi afară. Dar de-atunci mi-am zis: dacă n-am voie aici, am să-l fac eu într-o zi pe acest bufon să trăiască pe scenă în plină putere, în plină lumină, nu numai la umbra reginei sau a prinţesei, sau a ducelui, ci în lumina proiectoarelor. Şi aşa s-a născut această Folie, pe care de mult o coc, e în creuzetul alchimic, de foarte multă vreme.

Prin ce transformări a trecut acest bufon de la Lacul lebedelor pînă la bufonii pe care i-aţi pregătit pentru spectacolul Folia, Shakespeare & Co?

Eu cred că întotdeauna m-am simţit bufon. Cînd eram mic, mă întreba lumea ce vrei să fii şi spuneam că vreau să fiu claun-matematician. Mergeam la circ şi-mi plăceau foarte tare claunii. Nu înţelegeam eu mare lucru atunci, dar îmi plăcea strălucirea lor. În afară de faptul că făceau trăsnăi, erau frumoşi, erau strălucitori, aveau paiete. Făceau acrobaţii mai bine decît acrobaţii, făceau dresuri mai bine decît dresorii. Atunci nu analizam treaba asta, dar mi-am zis: vai, dacă s-ar putea să se aprindă şi pe mine o lumină şi să fiu şi eu la fel de strălucitor şi să-mi permit atîtea obrăznicii cîte-şi permit ei şi să fac să hohotească o sală-ntreagă, nu numai de rîsul acela gros, dar de plăcere. Da, pe undeva cred că întotdeauna am fost bufon. Pentru că bufonul e întotdeauna cumva pe muche de cuţit. Trebuie să fie obraznic, că altfel nu e plătit sau e lăsat flămînd, dar, în acelaşi timp, dacă-şi depăşeşte limitele, nu e bine. Nici o mişcare nu e inocentă la un bufon. Totul e cu nişte gînduri ascunse. Cînd toată lumea mînca la un ospăţ, el trebuia să stea şi să spună trăsnăi. Şi e cam ce ni se întîmplă şi nouă – cînd toată lumea vine la distracţie, la teatru, bufonii sînt pe scenă şi nu se distrează deloc. Un bufon nu se distrează, un bufon arde, pe un bufon îl ia mama dracului pe scenă. Ceea ce se întîmplă şi cu un dansator. Foarte apropiaţi sîntem noi, dansatorii, de bufoni.  

Poate fi redusă opera lui Shakespeare la cîteva gesturi esenţiale?

Nimic nu poate fi redus din Shakespeare, reducerea ar fi şi de prost gust, şi nemeritată. Ca să vă spun drept, l-am recitit de cîteva ori pe Shakespeare. Ceea ce s-a întîmplat este că mi s-a învălmăşit totul în cap. Dar în acelaşi timp, am citit o carte minunată a lui Victor Hugo despre Shakespeare, carte care mi-a dat voie să fac acest spectacol. De exemplu, am aflat din ea că pe vremea lui Shakespeare nu exista obiectul caiet şi totul era scris pe foi volante. Şi mi-am zis: dar dacă ei au încurcat într-o zi foile alea şi deodată bufonul din Cum vă place vorbeşte în Noaptea regilor şi dacă Hamlet deodată a greşit şi mai zice şi o trăsnaie de bufon? Mai ales că, tot de la Hugo o ştiu, actorii mai adăugau şi de la ei, aveau nişte libertăţi. Tot bufonească este această posibilitate de libertate pe care le-o dădea Shakespeare actorilor. Shakespeare-regizorul, Shakespeare-autorul pe viu, nu cel care stă pe un soclu. Cel care era în laboratorul foliei shakespeariene. Şi mi-am dat seama că aveam voie, poate, şi Shakespeare nu s-ar fi supărat pe mine dacă aş fi luat anumite replici şi le-aş fi aruncat dintr-o piesă într-alta.  

Dar cum găsiţi totuşi o logică sau o coerenţă în nebunie?

Nimic nu-i mai logic decît logica unui nebun. Ştiţi bancul acela cu nebunul care trage un pantof de sfoară şi i se spune „Vai, ce căţeluş frumos aveţi!“ Şi el zice „Da’ ce, eşti nebun, nu vezi că-i un pantof?“ Este logica unui Escher, în care vezi drumul care urcă şi deodată el coboară, dar nu ştii cînd s-a întîmplat coborîrea. Sau o apă curge în jos, aşa cum e firesc să fie şi, urmărind cascada aia, deodată o vezi că ea urcă, în loc să cadă. Cred că şi Escher e foarte shakespearian, în acelaşi timp foarte nebun şi foarte matematic. Ca să faci această grafică, trebuie să ai o matematică arhitecturală extraordinară, nu-i numai o trăsnaie.

Cum se traduce în dans discursul nebunului/bufonului din opera lui Shakespeare?  

Eu aş zice că se traduce în mişcare. Mişcare este la îndemîna oricui. Orice om, orice pisică, orice cîine, orice stea de pe cer se mişcă. Trăim într-o mişcare continuă şi cred că e limbajul cel mai adecvat ca să sintetizezi nişte lucruri. Aşa cum poezia, în două-trei silabe, puse într-un fel sau altul, sintetizează o lume întreagă, aşa şi cîteva mişcări, puse într-un fel sau într-altul, nu pot să rezume, bineînţeles, dar pot să sintetizeze una dintre esenţele pieselor lui Shakespeare.

Cum vă alegeţi aceşti colaboratori? Cum vă alegeţi dans-actorii?

După sclipirea din ochi. Dacă văd că le sticlesc ochii cînd le propun ceva, îmi spun: da’, dom’le, sînt buni. Adică nu neapărat dacă sînt tehnic buni, pentru că tehnica o luăm de la capăt de fiecare dată. Eu am o definiţie a tehnicii, care ar fi disponibilitatea corpului şi a spiritului, şi a minţii, bineînţeles. Adică nu numai posibilitatea de a face un lucru sau altul, dar posibilitatea de a avea antenele şi pîlniile deschise ca să poţi pleca de la punctul zero, de la pagina albă, de fiecare dată. Aşa cum un poet pleacă întotdeauna de la o pagină albă, nu scrie un poem peste alt poem, aşa şi aici, eu îi rog să considere că fiecare mişcare este ca şi cum ar fi prima şi ultima mişcare din viaţa lor, să-şi dea duhul la acea mişcare, să nu se economisească. E exact acea folie a funambulului care, pe lîngă frumuseţea gesturilor pe care le are cînd traversează între două case pe un fir întins, are şi pericolul morţii, el poate să cadă în orice moment şi să-şi frîngă oasele.   

interviu realizat de Adela GRECEANU şi Matei MARTIN pentru emisiunea Timpul prezent, la Radio România Cultural 

Foto: adevarul.ro, D. Ioniţă