Sfîntă obrăznicie, nu mă lăsa!

Trebuia să mă grăbesc. Anca mă anunţase în ultimul moment că spectacolul avea loc peste o oră. Mi-am pus fusta înflorată şi bluza din pînză topită, cu mîneci lungi. Pielea mea de pe braţe zici că-i hîrtie creponată. Ştiam că aveam un rol important în piesa respectivă… parcă-i spunea Spoon River sau River Spoon. Pînă şi numele i-l uitasem, dar nimeni nu mi-a dat vreodată textul să-l citesc. Sau măcar replicile pe care urma să le repet. Regizorul ne spunea, de cîte ori ne întîlneam la repetiţii, „Improvizaţi! Improvizaţi! Improvizaţi!“ Cînd m-am uitat în oglindă aveam părul negru şi foarte creţ. Deasupra buzei de sus, desluşeam un început de mustaţă. Nu-mi stătea rău. Mi-am luat buchetul de crizanteme într-o mînă şi cartea Cui i-e frică de Virginia Woolf în cealaltă şi m-am pomenit bîjbîind prin culise. Lumina şi vocile din scenă pătrundeau pînă la mine, dar nu era acolo nimeni să-mi spună prin care deschidere să intru. Din ce creştea lumina, creşteau şi vocile. Glasuri de femei vorbeau într-o limbă necunoscută. De bună seamă, era un dialect nepalez, fiindcă şi Marius, cînd s-a întors din Himalaya, mi-a spus cîteva expresii din limba băştinaşilor, aşa că m am prins imediat. Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi-am intrat în scenă. „Sfîntă obrăznicie, nu mă lăsa!“ a fost prima replică pe care am rostit-o în limba română. Sala a început să aplaude. Cele două fete, aşezate cuminţi pe două jilţuri – mă muncea întrebarea dacă erau din vremea lui Petru Rareş sau a lui Radu cel Frumos –, culmea, şi ele aveau în poală aceeaşi carte, Cui i-e frică de Virginia Woolf. Şi-au întors automat capul spre mine. Le-am recunoscut. Cea mică şi slabă era Adela, cea voinică era Miruna. Cred că, de fapt, le-am recunoscut după miros. Dinspre Adela venea un parfum de crin, dinspre Miruna, unul de mosc. Nu ştiu de ce, cînd am auzit aplauzele, îmi venea să spun „Heil Hitler!“… dar mi-am zis că nu se cade şi am făcut cîţiva paşi spre rampă, clipind întruna, fiindcă lumina sufitelor mă orbea şi brusc m-am împiedicat de un corp moale, care zăcea în mijlocul scenei. Am deschis ochii. Pe jos era întins un bărbat cu pantaloni de dril şi şosete flauşate. Avea pe el un tricou bej, mulat pe corp, aşa că nu-mi dădeam seama dacă era cu tricou sau fără. Ţinea pe piept cartea Cui i-e frică de Virginia Woolf cu ilustraţii de Ion Barbu, colorate strident. Era deschisă la pagina… nu puteam distinge numărul.

M-am aplecat să văd cît reuşise să citească pînă atunci şi crizantemele mi-au alunecat din braţe şi i-au acoperit cartea. El a ridicat un braţ, le-a dat la o parte şi a întors foaia al cărei număr nu apucasem să-l descifrez. Atunci am văzut că unele file se desprindeau şi cădeau. Adela şi Miruna, care la început crezusem că interpretează rolurile alea în nepaleză, de neînţeles pentru mine, apropiindu-mă mai mult, am văzut că de fapt citeau într-un glas din aceeaşi carte şi, cum terminau pagina, o aruncau pe jos. Am simţit brusc o gîdilitură în gît şi-am început să strănut. Îmi număram strănuturile în limba română şi, pe măsură ce mă apropiam de zece, aplauzele se înteţeau. Atunci a căzut candelabrul. Dar n-a murit nimeni. Atîta doar că toate regulamentele au fost încălcate. Ca la un semnal, şi-au deschis toţi telefoanele mobile şi şi-au aprins ţigările în sala de spectacol. Atunci mi-am rostit a doua replică: „Alo, alo, fiţi calmi, dragi tovarăşi, CCR-ul veghează!“ Aplauzele sălii m-au făcut să mă apropii mai mult de rampă şi-am putut să disting că toţi spectatorii purtau la rever o insignă galbenă pe care scria REZIST. Le-am spus atunci: „Înţeleg că toţi aţi fost la Bookfest şi toţi v-aţi cumpărat Cui i-e frică de Virginia Woolf“. „Da!“, a răspuns toată sala într-un glas. „Şi o s-o citiţi pînă la capăt, chiar dacă-i cad foile?“ „Da!“, a venit prompt replica. „Şi-acum aţi învăţat să strigaţi: «Cucurigu!!»“ „CUCURIGU!“, a răsunat din toate piepturile şi s-a rupt catapeteasma Parlamentului şi-a căzut, în aplauzele tuturor. Şi ăla de jos, acoperit de crizanteme şi de foile căzute din carte, a început a cînta… era chiar Fărîmiţă Lambru, cu vocea lui răguşită ca un cui ruginit: „Lume, lume, soro lume, c-aşa-i lumea trecătoare, unu’ naşte şi-altu’ moare, lume, soră lume…“

Peste zece zile, am primit o scrisoare din Sibiu, de la J.W. „Ştii că te-am văzut la televizor, ai cîntat“, îmi scria. Eu? Am cîntat în gînd, am dormit. 

Nora Iuga este scriitoare.