Sex, droguri și violență
Luni în şir, presa culturală din Germania nu s-a mai săturat de acest scandal. Povestea a început ca un policier – e vorba de un furt intelectual, a continuat în stil roman noir, s-a amplificat, devenind thriller, şi s-a terminat precum o telenovelă. Protagonista e o tînără scriitoare, Helene Hegemann. E autoarea celui mai mare plagiat din ultimul deceniu. Pînă să se descopere plagiatul, presa culturală declara, la unison, că romanul ei intitulat Axolotl Roadkill reprezintă cel mai bun debut din ultimii zece ani. Autoarea, acum majoră, a început să scrie acest roman pe cînd avea doar 16 şi povesteşte despre întîlniri şi experienţe care, teoretic, ar fi interzise unei minore: partuze, consum de droguri, violenţe, infracţiuni. Totul într-un limbaj piperat-inventiv, pe care cu siguranţă nu la orele de limbă şi literatură germană de la liceu l-a învăţat… La apariţia romanului (în ianuarie 2010), săptămînalul Die Zeit a apreciat „jargonul sarcastic urban care se suprapune peste zgomotul de fond al prezentului nostru“ şi l-a situat „undeva între Bonjour, tristesse şi Crazy“. Şi Die Welt, Der Spiegel, Süddeutsche Zeitung şi Frankfurter Allgemeine Zeitung au avut numai cuvinte de laudă pentru limbajul „autentic“, „original“ şi „tare“ inventat de Hegemann.
Numai că, la nici două zile după apariţie, s-a demonstrat că unele pasaje au fost preluate direct, fără consemnarea sursei, dintr-o altă operă literară. Hegemann a copiat dintr-un roman publicat pe blog. Airen – aşa se numeşte bloggerul – a explicat, după ce s-a deconspirat plagiatul, că a scris o poveste „originală“, nu neapărat „autentică“. Cînd a fost constrînsă să se scuze, autoarea-plagiatoare a plagiat încă o dată, afirmînd că „nu există originalitate, doar autenticitate“. De fapt, tocmai pe asemenea jocuri intertextuale se bazau cele două romane. Reproşurilor cu privire la plagiat, Hegemann le-a răspuns explicînd că „a copiat“ de la Airen pentru că îl consideră un „mare scriitor“. Cînd a preluat pasaje din cartea lui, nu a vrut decît să intre într-o formă de comunicare cu el. Ghilimele sau note care să indice că e vorba de citate, nu apar nicăieri, dar asta ar fi vina editurii, care nu a înţeles ce şi cum a preluat ea – a spus Hegemann. Editura şi-a asumat doar o parte din vină – anume faptul că nu a verificat dacă opera e originală –, însă şi-a apărat, discret, autoarea: ce pretenţii poţi să ai din partea unei tinere scriitoare crescute în spiritul culturii promovate pe Internet? Autentic şi original – iată o pereche de cuvinte cu înţelesuri tot mai incerte… Pînă la urmă, din tot acest scandal, editura Ullstein a avut cel mai mult de cîştigat: cartea e bestseller, faza cu plagiatul aproape că a fost uitată. Tinerii o citesc şi o comentează pe bloguri. Hegemann e „de-a lor“, „le zice bine“... Adevărul e că „Nu am curajul să mă gîndesc la ziua de mîine; de fapt, nu am curajul să mă gîndesc la nimic“. În roman se găseşte cîte ceva din sarcasmul cotidian şi foarte multă scîrbă faţă de o societate pe care autoarea o consideră autosuficientă. Nu ştiu însă dacă grozăviile pe care le evocă vin din spiritul de frondă sau, dimpotrivă, dintr-un soi de conformism la/faţă de societatea de consum care, nu-i aşa, exact asta aşteaptă: sex, droguri şi violenţă.
Pînă una-alta, de-abia aştept să văd cum va fi primită cartea de către cititorii români. (Rămăşiţele unui Axolotl, editura Litera). Există cel puţin o latură interesantă din punct de vedere literar: anume în corespondenţele ce s-ar putea stabili între povestirile demente ale autoarei germane şi, de pildă, anumite faze ale douămiismului.