Sentimentul turistic al existenţei
Scriam aici săptămîna trecută despre intervalul 2-9 iunie petrecut la Florenţa şi recunoşteam că – feeric de la natură, sceptic hedonist, plin de dulcea lehamite levantină, tradiţionalist eurocentric şi naţionalist luminat – eu nu am nimic din febra turistică omnidevoratoare de tip japonez, ahotnic fiind deopotrivă de natură şi cultură, de asprimile perenităţii şi dulceaţa efemerului. De reverii fabuloase, paseism ecumenic şi romantism bibliografic, dar şi de observaţia etnopsihologică intensă şi acidă, cu bogată bîrfire sociologică.
Extazul plimbărilor cu Tania, în care facem infinite presupuneri despre cuplurile care ne ies în cale, cărora le prefirăm specificul profesional, afectiv, etnic, religios, le comentăm vestimentaţia, gesticulaţia, statutul social, jubilaţiile secrete, frustrările, complexele şi iluziile compensatorii – nu este egalat decît de mania contemplativă (un colţ de stîncă sau un Rembrandt, un corb rotindu-se în tăcerea văzduhului, o cascadă vivaldiană, un luminiş de Bach cu Glenn Gould, un detaliu marmorean de Donatello, platanii din Lisboa, melcul de la Antim, trandafirii de la Cozia, străduţele din Siena, „stînca lui Franz Joszef“ de la Stîna Regală, şoimii vînători de la castelul Karlstein ş.a.m.d.) şi fervoarea glosatorie cu care comparăm seminţiile cuprinse de sfîntul sentiment turistic al existenţei: ameţitoarea pasionalitate hispanică, glacialitatea la patru ace a nordicilor, expansionismul logoreic al slavilor, infantil-iluzoria omnipotenţă americană, alintul narcisiac al francezilor, flegmatismul imperial, subtil-colonizator (şi ţăcănit cît cuprinde) al englezilor, sentimentalismul ortodox, pitorescul rebel protestant, severitatea coregrafică, de minaret muzical, a islamicilor, misterul colorat, dar de-o cruzime nemărginită, al asiaticilor... etc. Florenţa nu avea cum să facă excepţie.
Pe de o parte, am observat cu stupoare cum nu (mai) am, brusc, organ pentru Leonardo şi Michelangelo, dar mă absoarbe tot ce ţine de firea solară, luminos-năstruşnică a lui Fra Angelico. Şi că mă atrage mai degrabă blîndul rafinament canonic al lui Cimabue şi Giotto decît monumentalitatea zglobie de tip Vasari, ca să nu mai spun de oroarea faţă de cruzimile lui Caravaggio. (Dumnealui a dominat Florenţa în săptămîna cu pricina. Să vă mai povestesc de halucinaţia cîrdurilor de japonezi fotografic-meduzaţi înaintea Meduzei?!?). Şi că dintre toate Bunavestirile văzute (întîmplător, am mers pe urmele unui bun prieten metafizician, care pregăteşte un eseu pe tema respectivă), cea botticelliană m-a covîrşit de-a binelea prin divina-i, seducătoarea levitaţie de-o teatralitate superbă? Adică prin gradul de participare rafinat-dansantă a mişcărilor, în care, ca-ntr-o tiradă shakespeariană de luxuriantă, reciproc-magnetizantă ambiguitate, Îngerul dă să spună şi să sară, dar se reţine zeieşte în clipa supremă, în vreme ce Fecioara dă să-l respingă şi-l atrage, să se ferească absorbindu-i mesajul seminal, totul într-un mirific vîrtej de senzualitate şi sacralitate, de puritate, chemare tainică, predare inconştientă, posesiune nevinovată şi presimţire încercănată! O minunăţie, ce mai!
Dar de cealaltă parte, am devorat Strada. Lumea.
Sînt convins că fiecare dintre dvs. aţi fost în variate rînduri locuit sau cutreierat de sentimentul turistic al existenţei. De acea minunată senzaţie de nonşalanţă intangibilă, de paradoxală siguranţă infailibilă, unde-i limpede că nimic nu te poate atinge şi nu cunoşti limitare de timp şi spaţiu, unde Poliţia funcţionează invariabil pentru toţi ceilalţi, numai pentru tine nu, convingerea că poţi rătăci oriunde, oricît şi oricum, că Dumnezeu a făcut lumea numai şi numai pentru tine.
Ei bine, eu am simţit deplin asta abia acum, în Florenţa. Nepăsătoarea libertate a flanării inconştiente printre comori zeieşti, secole, unicate. Tulburătorul firesc al mariajului dintre vîrstele lui Cezar, Nero, Traian şi Giuseppe Armani. Dintre medievalitate şi Fellini, Renaştere şi Gucci, ghelfi, ghibelini şi Franco Zeffirelli. N-am să înţeleg niciodată de unde atîta inefabil în atîta marmoră, atîta imponderabil în atîta arhitectură gigantică, de ce tocmai în ţara pastelor făinoase nu am văzut nici un trup gras cale de opt zile, pe scurt: cum devine carnalitatea soclul ideal al duhului şi cum se umple, aşa de natural, materia de chipul invizibilului.
Ce-i drept, am avut parte în aceste zile florentine de explozia teilor, împletită cu cea a unei flori literalmente dumnezeieşti care este (ni s-a spus la San Miniato, unde gemea văzduhul de splendoarea ei) Gelsomina, neam cu iasomia, şi care te saltă numaidecît în narcoză, de-ţi uiţi părinţii, casa, starea, firea, tot.
În plus, cînd să intrăm la Santa Croce, aud un flatant „nu sînteţi dvs. omul care aduce cartea?“, ceea ce avea să se transforme într-o sărbătoare vizuală de cîteva ore, de tandră ospitalitate florentino-valahă. Era Padre Eugen Răchiteanu, născut în 1974 la Zăpodia, jud. Bacău, „sacerdotte dell’Ordine dei Fratti Francescani Minori Conventuali“, plecat de zece ani din ţară, om cu doctoratul în teologie la Roma, cu două cărţi (Visita guidata nella Chiesa Monumentale di San Francesco – Cortona şi L’Icona. Sentiero tra visibile e invisibile), graţie căruia mi-am auzit cel mai frumos compliment din viaţă. Cînd m-a prezentat superiorului franciscan de la Santa Croce, un diplomat versat cît zece ministere de afaceri externe, m-am scuzat de felul cam zbanghiu în care arăt, spunîndu-i că nu poţi prezenta zece ani cîte-o carte zilnic rămînînd cît de cît zdravăn. „Io sonno un pocco pazzo“, am adăugat eu, băiat cuminte, în italiana mea de baltă. Nu-i nimic, a zîmbit subtil monseniorul: „anche San Francesco era un pocco pazzo“! La care, definitiv umilit, am închis ochii. Asta chiar că era prea mult pentru mine. Voiam acasă.
Dan C. Mihăilescu este critic literar.