Semnul cercului

S-a produs, în pasionatul de altădată care eram, o îndepărtare de Orient, căci acesta a căzut abuziv în banalitatea turismului generalizat sau, dimpotrivă, a devenit un agresiv adversar economic. Spectacolele hibride născute din „altoirea“ a două culturi, a două teatre – Lear în versiune chineză, Macbeth în versiune indiană... – mi-au repugnat, simptome ale unui fals dialog ce, de fapt, mi se părea de fiecare dată a fi, în ciuda aparentului lor succes, proba unei lipse de comunicare flagrant confirmate. Doar Ariane Mnouchkine, demult, graţie geniului său regizoral, a reuşit să construiască un „kabuki imaginar“, pentru a pune în scenă Shakespeare nu ca un „contemporan“ de azi, ci ca un „martor“ îndepărtat în spaţiu şi timp. Martor de altcîndva şi de altundeva, ale cărui vorbe căpătau o rezonanţă mitică, graţie tocmai semnelor asiatice adoptate de actori. Un Orient inventat şi un Shakespeare înstrăinat... Decepţiilor repetate care, frecvent, s-au succedat, le-a urmat recent o revelaţie: Mutter Courage de Brecht, descoperit la Cluj în cadrul Festivalului „Interferenţe“, condus de Gábor Tompa. Aici, o actriţă/cîntăreaţă coreeană, utilizînd tehnici narative proprii unei forme străvechi, Pansori, tulburînd prin sunete unice, pe care doar un antrenament sever permite să fie produse, povestea, singură, istoria eroinei brechtiene, acompaniată fiind doar de o orchestră modernă. Poveste lungă, cu descrieri de drame şi cîmpuri de război, afaceri şi dureri: ea mi-a apărut atunci ca o Şeherezadă a Orientului Extrem. Aici nu asistăm la o iluzorie hibridare între forme străine una celeilalte, ci la o extraordinară deplasare într-un alt registru: de la dialog se trecea la un monolog constant, preocupat de a restitui mişcarea dramatică, de a schiţa personaje, de a descrie atrocităţi. În seara aceea unică, regăseam atracţia pentru Asia! Şi reveneam la pasiunea iniţială care mă făcuse să o descopăr şi să-i caut urmele secrete sau explicite în opera acestui european care o integrase subtil, Brecht! A fost prima mea carte la Paris! Brecht şi Orientul... Şi acum, trei decade mai tîrziu, primesc o invitaţie pentru a o prezenta în China! Ecou al debutului de exil!

După şocul de la Cluj, în parte reconciliat cu un Orient de care mă înstrăinasem, m-am decis să revăd celebrul muzeu Guimet, recent restaurat. Muzeu pe care orice iubitor de artă a Asiei, care trece prin Paris, merită să-l vadă. Regîndit şi reorganizat spaţial, el nu mai e doar un spaţiu de expoziţie, ci şi un spaţiu de gîndire, pentru a nu spune de meditaţie. Pereţi albi, statui însingurate, splendide kakemono-uri, acele rulouri verticale pe care Brecht le admira, iar eu, modest, le-am cumpărat la Kyoto. Nu vedem opere, ci ne deplasăm într-o cultură, circulăm şi respirăm fără nici o aritmie sincopată, atingînd acel calm pe care toţi gînditorii Orientului îl constituie în orizont al fiinţei. Calmul regăsirii de sine, calmul privirii senine!

Mă opresc în faţa acelui semn al împlinirii, care e „cercul“ pentru orice mare caligraf japonez. El, ştiam de mult, începe şi reîncepe obsesiv acelaşi gest, pentru a reuşi să contureze circumferinţa dintr-o singură mişcare de pensulă! Dar în aceste cercuri care se succed sub ochii mei, nici o stereotipie nu intervine: ele sînt individualizate şi, totodată, servesc de mărturie a artistului, căci putem descifra energii şi moduri de a le trasa distincte! Cercul e o perspectivă de atins şi, totodată, testul ultim! Pentru a-l satisface, este – artistul o ştie – nevoie de o viaţă! Cineva, al cărui nume nu-l regăsesc, a scris o nuvelă despre dispariţia pictorului în cerc!

O viaţă pentru un cerc... în minte îmi răsună acest sfat, permanent repetat. Îl înţelegeam şi totuşi simţeam că nu parvin la esenţa unui asemenea comandament, nu doar simplu artistic. Brook, de ani de zile, îşi începe repetiţiile reunind interpreţii în cerc, confirmare a unei democraţii de grup pe care o consideră indispensabilă teatrului. Dar acest cerc mi se părea a fi prea simplu – conduită voluntară, decizie practică, regim de producţie scenică – nu, îmi spuneam, despre alt cerc e vorba. Nu cercul ca prealabil, ci ca punct final, concluzie, terminus! Evident că japonezul caligraf pleacă de la un vis iniţial de cerc, pentru a se strădui să-l satisfacă în timp... dar care-i e sensul? Pe nesimţite, el a început să mi se precizeze. Nu pentru a-l înţelege pe artistul oriental, ci pentru a percepe „sensul cercului“ în propria-mi viaţă! Descoperire progresivă, graţie unor hazarduri succesive, a căror repetiţie m-a condus către el, către „cerc“. Prima adresă stabilă, ajungînd la Paris, am avut-o pe Boulevard de Strasbourg, iar recent instalîndu-mă în Normandia, în apartamentul unor prieteni, descopăr că acesta se afla pe Rue de... Strasbourg! Tot aici o întîlnesc pe Françoise Kourilsky, pe care am înlocuit-o cînd, plecînd în America, ea a eliberat postul de la Sorbona care mi s-a acordat. Ciudat! Puţin mai tîrziu, un alt „semn al cercului“ mă surprinde. Încă tînăr cercetător, echipa de studii teatrale căreia îi aparţineam se reunea lunar pe o mică stradă din centrul Parisului, Rue Charles V, strada unde, printr-un miracol, găsesc o mică garsonieră pe care o închiriez pentru a mă izola parţial. Ea se afla vizavi de poarta masivă pe care intram acum mai mult de treizeci de ani. Cercul, progresiv, se constituie. Viaţa îi schiţează circumferinţa, asemeni maestrului japonez pe kakemono-ul ce-l am sub ochi! E aproape desăvîrşită, îmi spun, în dimineaţa în care un prieten îmi anunţa dispariţia unei actriţe argentiniene pe care am cunoscut-o în noaptea sosirii mele la Paris, la revelionul din 1973! În sala crematoriului de la Père Lachaise, de la sărbătoarea de atunci la adunarea funebră de acum – o confirmare a cercului!

Azi înţeleg exigenţa orientală: „o viaţă pentru un cerc“. E complexă, căci, dincolo de caligrafia împlinită, ea implică sau orgoliul de a-ţi desena viaţa ca un cerc, sau destinul care, la capăt de drum, o constituie, fără voia ta, în cerc. Cerc nedeliberat, accidental creionat. Nefiind un om al deciziilor, prefer azi să interpretez hazardurile şi să-mi privesc „cercul vieţii“ astfel improvizat. Cercul, semn al încheierii sau al împlinirii? Amîndouă! E răspunsul dat întrebării formulate în sălile muzeului Guimet.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).