"Secretul e să fii foarte atent la realitatea înconjurătoare" - interviu cu actorul şi profesorul Adrian TITIENI
E genul de actor care atrage atenţia întîi printr-un fel aparte de căldură, ca apoi să te cucerească şi să mergi cu el pînă la capăt, indiferent ce personaj joacă. L-am văzut în roluri mai mici sau mai mari şi în toate filmele semnate de Adrian Sitaru. În Domestic, cel mai nou lungmetraj al lui Sitaru, ne vom reîntîlni cu Adrian Titieni, care joacă alături de Ioana Flora, Clara Vodă, Gigi Ifrim.
Predaţi de mulţi ani la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. Acum sînteţi şi rector. Boom-ul în ultimul deceniu al filmului românesc a influenţat în vreun fel şcoala românească de film?
Vreau să cred că boom-ul cinematografic a influenţat toată viaţa noastră socială şi artistică. În universitate (cu cele două ramuri ale sale, filmul şi teatrul) există o emulaţie, atît printre studenţi, cît şi printre profesori, căci cinematografia românească a devenit un ambasador vizibil pentru cultura noastră. Aceşti oameni entuziaşti (regizori, operatori, scenografi, scenarişti şi actori), care provin în mare parte din şcoala noastră, au fost legitimaţi de foruri internaţionale, de necontestat. Pentru profesioniştii noştri, Europa şi mapamondul au devenit o scenă de desfăşurare a acţiunii. Nu mai sîntem o Românie mică în care să excelăm între noi.
Pe lîngă cariera didactică, aveţi o carieră actoricească în teatru şi film. Sînt abordări diferite sau complementare?
E o dezbatere lungă. Fără îndoială că există diferenţe între teatru şi film. Teatrul se întîmplă aici şi acum cu toată doza de încărcătură a prezentului. La film, lucrurile stau puţin altfel. Surprinzi clipa de inspiraţie. Dar dincolo de acest aspect, şcoala românească de film a crescut datorită unor regizori generoşi, inteligenţi, care au ştiut să spună un mare nu, care au încercat altfel. Şi asta a creat mici animozităţi, a pus stop unor deprinderi şi acum avem oameni care au înţeles fenomenul şi încearcă să-l propage. A face film în stilul actual nu e un lucru simplu. Şcoala americană de film e departe de noi. Am avut film bun, reprezentativ, dar abordat într-o anumită cheie.
N-aş vrea să supăr pe nimeni, dar cred că, odată cu Cristi Puiu, relaţia actorului cu ceea ce înseamnă cinematografie, film, s-a schimbat în bine. Sigur că există foarte multe concluzii şi un folclor nenecesar în legătură cu estetica minimalistă. Nu e vorba despre asta, ci despre o abordare care să poată transfera convenţia într-o realitate psihologică credibilă. Cu alte cuvinte, există diferenţe între şcoala de teatru şi cea de film, încercăm să creăm cadrul formal pentru actoria de teatru şi cea de film. Şi sperăm că o să avem şi profesioniştii care să ne ajute să facem aceste lucruri.
Care a fost primul dumneavoastră rol în cinema? Ce vă amintiţi din această experienţă?
Pas în doi, Dan Piţa, 1984. Rolul Dodo. Era realmente primul meu film şi întîlneam personalitatea unui regizor de care doar auzisem. Eram coleg cu actori mari, a fost un tip de experienţă „prima dată“. Şi despre aceste experienţe nu ştii cît de corect le poţi evalua. Am stat la filmare mult mai multe zile decît am filmat, se formase o echipă, încercam să fiu la înălţimea aşteptărilor, nu prea aveam busolă. A fost interesant, am amintiri puternice şi vii şi acum, după aproape 30 de ani. Am colaborat foarte bine cu colegii mei, cu Dan Piţa, dar era altfel. Nici măcar n-aş putea spune cum se califică acest „altfel“, pentru că percepeam o lume cu mintea unui tînăr de 20 de ani, fără nici un fel de criterii profesionale, pur şi simplu eram aruncat în această apă care se numea film. Fericirea a fost că, totuşi, Dan Piţa făcea filme altfel, eram într-o altă ecuaţie decît ce însemna film ideologic, pe linie. El a fost un regizor care întotdeauna a încercat să pună dincolo de aparenţe esenţe pe care şi le dorea a fi percepute de către receptor.
Ce aţi învăţat de la aceste întîlniri?
Fiecare întîlnire e esenţială. Şi poate chiar întîlnirea cu acelaşi om în condiţii şi circumstanţe diferite te mai învaţă ceva în măsura în care eşti dispus să faci asta, şi eu sînt. Fericita întîlnire e cu Adrian Sitaru. El e un regizor care, din perspectiva bunului-simţ, a normalităţii, a raţionalităţii, lucrează impecabil cu actorul. Îţi creează o atmosferă unde libertatea (şi nu neapărat libertinajul) tău de creaţie în sens e respectată. E o adevărată bucurie să lucrez cu el.
Sigur că ecuaţia cea mai delicată între actor şi regizor e că trebuie să te laşi cu toată încrederea pe mîna lui. Fiind înăuntru, nu ai reper, şi atunci regizorul e cel care îţi spune pînă aici, asta da, asta nu. Nu de puţine ori se întîmplă ca instinctul tău, „inspiraţia“ ta să te ducă pe un drum cu totul şi cu totul greşit şi atunci regizorul te temperează. Pentru mine, întîlnirea cu Sitaru e specială pentru că el îţi lasă libertatea de a veni cu soluţiile tale creative la ceea ce el a gîndit aprioric. Dacă punem în ecuaţie tot ceea ce înseamnă reprezentare, imaginaţie, fantezie a regizorului pe care actorul trebuie s-o întruchipeze, e grav. Dacă îi laşi şi actorului dreptul de a participa la actul tău de creaţie e interesant. Şi cred că aici ar fi juxta relaţie dintre regizor şi actor. Colaborare, cooperare, discuţie cu argumente şi încercări sub semnul aceleiaşi idei, pentru că şi celălalt contează (şi mă gîndesc la actor). Şi contează în ecuaţia unei confortabile relaţii de a fi creativ.
V-am văzut în toate filmele lui Adrian Sitaru (lungmetraje şi scurtmetraje). În 2012, aţi cîştigat Premiul pentru cel mai bun actor într-ul rol secundar la Gala Premiilor Gopo pentru rolul din filmul Din dragoste cu cele mai bune intenţii. O să vă reîntîlnim şi în Domestic anul acesta. Sînteţi un fel de actor fetiş pentru acest regizor. Mai daţi probe, sau deja scrie scenariile cu gîndul la dvs.?
Nu ştiu ce ar trebui să răspund. Probe n-am mai dat. E plăcut, e măgulitor, sper să rămînem în aceeaşi ecuaţie. În afară de situaţia cînd nu mă pot regăsi printre caracterele filmelor pe care el le gîndeşte.
Ce fel de rol faceţi în Domestic? Seamănă cu cel din scurtmetrajul Colivia?
Relaţiile noastre umane pot fi într-un fel sau altul concertate de relaţiile cu animăluţele pe care le avem în jurul nostru. Despre rol pot să spun că e altceva decît cel pe care îl fac în scurtmetrajul Colivia. E şi altă distribuţie. Nu mă simt la fel de confortabil aşa cum eram cu rolul din Colivia, dar sper că nu mă compromit.
Bănuiesc că studenţii vă întreabă care sînt secretele unui bun actor? Aveţi un îndreptar după care vă ghidaţi?
Orice fel de experienţă de viaţă trebuie întîmpinată cu prezenţă şi atenţie. Şi nimeni nu poate fi în locul tău, oricîte sfaturi ai cere. Secretul în această profesie e să fii foarte atent la realitatea înconjurătoare. Dacă eşti închis, nereceptiv, obsedat şi cu un punct de concentare la ceea ce vrei să demonstrezi, nu-ţi iese. Sau poate să-ţi iasă, dar e ca diferenţa dintre două mere: unul e ceară curată, celălalt, chiar dacă are un viermişor, se poate mînca. Nu ştiu dacă e un secret, dar ştiinţa de a te pune în concret, aici şi acum, e foarte importantă. De multe ori uităm acest amănunt şi sîntem fiecare cu monologul său. Eu în asta cred: că adevărul meu e în celălalt şi lumea nu trebuie să fie atentă la mine, ci eu să fiu atent la lume. Dificultatea mare e că această profesie se derulează sub incidenţa atenţiei celorlalţi. E cumva inhibant să ştii că tot ce faci va fi judecat, analizat, criticat. Toţi vrem să ne păstrăm condiţia de oameni deştepţi, frumoşi, cu o minima moralia asumată. Obsesiva idee că fac ceva pentru ca cel de acolo să-mi recunoască aşa-zisele merite pe care de multe ori nu le am, e grav. Actorul asta face – dacă reuşeşte să schimbe povestea şi să rezolve chestiunile care apar în imediat, acolo, în faţa camerei se vede bine.
Vreau să cred că sînt ghid pentru studenţii mei, în sensul în care pot să-i fac să evite drumurile închise sau eşecurile nenecesare.
a consemnat Ana Maria SANDU